De un an și jumătate, Ungaria se află iarăși pe prima pagină a ziarelor. Daniel Cohn-Bendit îl interpelează pe Orbán numindu-l un nou Chavez sau noul Lukașenko al Uniunii Europene. Secretara de stat Clinton îl avertizează pe actualul premier maghiar să nu atenteze la libertățile fundamentale ale omului și să nu intervină în independența sistemului judiciar. Barroso, Președintele Comisiei Europene, a transmis un mesaj clar împotriva modificării legislației privitoare la Banca Națională și a înghețării impozitului forfetar prin constituția maghiară. Comisia Europeană este de asemenea nemulțumită de noua constituție maghiară și de legea presei. FMI și Comisia Europeană au întrerupt dialogul cu guvernul maghiar și solicită respectarea reală a principiilor de „piață” fundamentale de guvernanță economică. Băncile din Ungaria și dinafara țării susțin răspicat că guvernul maghiar distruge sectorul financiar prin taxe suplimentare și prin utilizarea „nefavorabilă” a împrumuturilor în valută (euro și franci elvețieni) ale cetățenilor maghiari și administrației locale. Aceste afirmații sunt repetate la nesfârșit și de grupurile burgheze locale de ne-naționaliști moderați care au deja puterea de aduce zeci de mii de oameni în stradă, în virtutea elementelor dictatoriale reale sau imaginare din politica partidului de guvernare.
La polul opus, presa locală favorabilă guvernului îl prezintă pe Viktor Orbán ca pe un adevărat „primitiv”, sau „haiduc” (vezi Hobsbawm), care se ridică împotriva răului capitalismului global și apără drepturile populației locale naționale. Poate că 20% din electoratul maghiar crede astfel. Dar această imagine a luptei pentru dreptate socială și suveranitate națională, care vrea să însemne un tip de naționalism de stânga nu este reală. Orbán nu este Chavez, așa cum nu este nici Mugabe, Nasser sau vreuna din personalitățile care au luptat pentru vreun ideal socialist într-un cadru naționalist în contextul capitalismului global. Ar fi putut să fie o astfel de personalitate, date fiind predilecțiile sale inițiale pentru politicile de emancipare. Dar asemenea întregii societăți maghiare, inclusiv asemenea stângiștilor, liberalilor sau conservatorilor, el este un hybris postsocialist care susține că socialismul a fost un sistem degenerat per se în timp ce capitalismul semi-periferic a reprezentat adevăratul progres. Această poziție nechibzuită este, de fapt, o mare greșeală care duce la un adevărat haos.
În acest haos, singurul obiectiv „consecvent” cu care a mai rămas Orbán după o carieră politică de 25 de ani este să demonstreze în țară și înafara ei că este menit să aducă ordine în Ungaria, că va îndepărta toți „comuniștii” ca slugi ale capitalismului global (plus inamicii săi personali), pentru a transforma Ungaria într-un mic imperiu european cu suveranitate deplină în Bazinul Carpatic. Această dorință de a redobândi mândrie națională și haosul politic postsocialist vizând capitalismul global pe care îl creează în sine și în jurul său nu determină, de fapt, în cadrul istoriei locale și regionale, decât imaginea unei figuri oarecum smintite și din ce în ce mai tragice. Pornind de la exemple istorice, este îngrijorător că nu știm dacă acesta, alături de o parte importantă a societății maghiare, rezolvă hybrisul descris mai sus printr-o aplecare către un adevărat fascism. Dar să luăm lucrurile pe rând.
Populația maghiară iritată este uimită de această evoluție politică prin care se presupune că îi sunt apărate interesele. Este surprinsă de un grup politic mic și arogant, care caută răzbunare, dar care înțelege în același timp unele din problemele cheie ale economiei maghiare. Dar, în același timp, din motive cognitive și structurale (structura economiei maghiare, interesele micilor magnați maghiari, propriile poziții sociale, declinul general al occidentului, eurocentrismul și anticomunismul) aceștia acutizează aceste probleme împingând societatea maghiară către o isterie fascistă. Nu trebuie să ne lăsăm înșelați, acesta nu este (încă) un sistem fascist unipartinic, ci o structură autoritariană ai cărei lideri visează probabil la o evoluție și o dezvoltare de tip Coreea de Sud, unde costul muncii este mic, iar securitatea socială aproape absentă.
Criticii liberali locali și occidentali înțeleg greșit această evoluție, fie intenționat, fie din simplă ignoranță. Aceștia cred că un personaj cu veleități de dictator amenință sistemul constituțional liberal din motive ideologice și din pură sete de putere. În termenii lor, ne aflăm în fața unui Lukașenko maghiar sau a unei reconstrucții a socialismului autoritarian. Cred că aici acționează un oarecare reflex colectivist (aceasta este una din sursele dificile ale evoluției tragice), dar în mare, aceasta nu este o reconstrucție a sistemelor autoritariene din trecut și, mai ales, nu al celui Kádárian. Este o încercare cât se poate de limpede de a salva varianta locală a capitalismului global, ceea ce face ca povestea să fie cu atât mai tragică. Se păstrează un oarecare colectivism doar pentru apărarea capitalismului național, care este complet deschis capitalismului global.
Desigur, retorica politică nu este liberală prin limbaj, dat fiind că totul are culoare națională și că publicul țintă este furioasa clasă „de mijloc” (indiferent de dimensiuni) națională conservatoare. Și acesta este punctul în care povestea alunecă în fascism. În emisiunile zilnice ostile (adică emisiunile de știri și dezbaterile politice din presa „publică” maghiară) au loc permanente autodafeuri fascist-conservatoare împotriva stângiștilor, liberalilor, homosexualilor, țiganilor și, mai ales, împotriva comuniștilor care, conform unei alte întorsături sinuoase din această poveste, nu au fost niciodată comuniști. În ziua de astăzi, comuniști înseamnă oameni de afaceri mai mult sau mai puțin influenți și directori în poziții cheie. Acest grup de oameni include premieri ca Gyurcsány și Bajnai, care controlează ei înșiși segmente vaste din economia locală și care nu au avut prea multe legături cu sistemul comunist, dincolo de faptul că și-au apropriat active din sectoare publice, la fel ca și ne-comuniștii. Comuniștii sau „bolșii” înseamnă pur și simplu oricine care poate fi acuzat de varii feluri de corupție sau care este privit ca un trădător. Acești oameni sunt asociați public cu atrocitățile comuniste din anii 1950, iar o mare parte a publicului maghiar crede toate aceste absurdități.
Cu toate acestea, într-un fel, acești „anticomuniști” descriu corect „comuniștii” ca grup, adică cei care s-au bucurat să reinstaureze ierarhiile globale în țară chiar înainte de schimbarea regimului politic. Nu și-au pus problema că era nevoie să ne adaptăm la cerințele externe așa cum erau percepute. Au forțat continuarea exportului mai ales prin achiziționarea de noi tehnologii și prin găsirea unor noi rezerve de muncă ieftină și ușor de exploatat chiar în detrimentul elementelor „socialiste” ale sistemului. Și au pus în pericol autonomia economiei de stat care era încă dominantă la momentul respectiv. Această politică poate fi privită ca o încercare de a disciplina publicul conform cerințelor venite dintr-o poziție semi-periferică.
Iar acesta este elementul decisiv al scenariului politic elaborat de partidele isterice de dreapta. Acestea au recurs la introducerea societății maghiare în ierarhiile globale printr-o nouă modalitate, inexistentă pe vremea guvernării liberal-socialiste. Încep prin a susține că apără interesele naționale și că au oprit vinderea țării. În acest sens, comisarii aripii de dreapta revizuiesc orice tip de contract încheiat înainte ca prezentul guvern să se afle la putere și prezintă zilnic „scandaluri” de neimaginat. Unele din aceste cazuri sunt reale, în timp ce multe dintre ele nu sunt decât rezultatul unei economii care susține un număr mare de societăți private care oferă servicii „externalizate” pentru sectorul „public”. Acestea au fost lăsate în seama burgheziei locale prin capitalul global și prin intermediul imenșilor agenți instituționali. Acest sistem economic nu este analizat la nivel global, iar corupția pe care o generează este oricând un capital politic suficient. Desigur, presa dominantă nu prezintă întregul sistem, pentru că legăturile lilliputane cu Gulliverul resurselor publice sunt modalitatea prin care jurnaliștii înșiși lucrează. Capitalismul ca proiect vampiric se află la baza multor manevre politice. Resursele publice limitate care au rămas după ce au fost stoarse de societățile internaționale și „magnații” maghiari sunt ținte râvnite de toată lumea.
Această sferă publică nu înseamnă prea mult din perspectiva bogăției, iar conturile țării ilustrează desigur o imagine destul de sinistră. Datoria externă ridicată și deficitul în creștere permanentă duc la încercări sistematice astăzi de a reduce orice buget de care oamenii pot fi privați, mai ales în cazul grupurilor slabe. Se pare că Viktor Orbán și al său ministru al economiei, Matolcsy, îl invidiau pe Nicolae Ceaușescu, „geniul din Carpați”, pentru că a reușit să plătească cât mai mult din datoria externă, indiferent de consecințele la nivel local. Aceasta pare să fie specialitatea paranoiei Fidesz, ceea ce arată modul sistematic în care încearcă să-și subordoneze societatea maghiară în vederea intereselor capitalului global și local, fără să ofere vreo alternativă de supraviețuire populației locale. Chiar dacă presupunem că ar putea intra în conflict cu băncile cu capital străin, pentru plata ratelor bancare la o rată fixă (ceea ce ar duce la pierderi de aproximativ un miliard de euro), nu putem înțelege decât că scopul lor final este acela de a menține capitalismul cu preferințe rigide de clasă, favorizându-i pe cei are își pot permite să achiziționeze proprietăți.
Pentru ca lucrurile să fie limpezi, să spunem că, de exemplu, preluarea fondurilor private de pensii (care reprezintă acumulare de capital privat asigurat pe baza autorității publice) nu a fost doar rezonabil, ci practic una din puținele inițiative (iritante pentru liberali) care ar putea fi binevenite. Totuși, această renaționalizare și, prin consecință, reducerea nesemnificativă a datoriei externe a Ungariei (3 la sută pierderi din cauza prăbușirii monedei maghiare) nu a împiedicat guvernul să achiziționeze noi active. Au cumpărat înapoi acțiunile MOL (Grupul Petrolier Ungar), transferate prin OMW-ul austriecilor către anumite grupuri de afaceri rusești, pentru care au plătit două miliarde de euro din banii de la FMI. Acest fapt arată din nou că obiectivul nu este acela de a ușura obținerea capitalului global, ci de a acționa în așa fel încât, balanța capital local de stat – apital privat să fie satisfăcută și extinsă. „Magnații” maghiari folosesc pur și simplu resursele de stat pentru a obține anumite avantaje în fața concurenței locale și străine. De exemplu, s-a votat democratic, cu o majoritate de două treimi din voturi, o lege care permite unui om de afaceri să nu plătească taxe locale pentru afacerea sa de dezvoltator imobiliar. Sau altă personalitate maghiară din mediul de afaceri cere pur și simplu autorităților maghiare să închidă societățile concurenței. Așa se prezintă sistemul legal actual. Acești oameni de afaceri controlează politicile economice și cer direct guvernului să reducă cheltuielile publice, să reducă ajutorul de șomaj la 90 de zile, să le asigure posibilitatea de a concedia pe oricine, fără vreo justificare, de a reduce salariul minim prin munca „obligatorie” în folosul public, de a reduce ajutoarele sociale mai ales pentru grupurile cele mai sărace și mai dezavantajate. Acesta era modelul capitalismului semi-periferic acum o sută de ani, când salariile din agricultură trebuiau menținute la un nivel foarte scăzut pentru a păstra competitivitatea în lipsa producției agricole intensive. Dar, după 40 de ani de socialism de stat, acest model necesită o represiune ideologică și de discurs.
Acest model necesită întorsăturile descrise mai sus și paradoxurile care includ găsirea constantă de țapi ispășitori printre cei săraci, printre țigani, intensificarea conflictelor de clasă și a rasismului. Acesta este motivul pentru care au lovit în oamenii fără adăpost (interziși prin lege în spațiile publice) și pentru care vorbesc necontenit despre infracțiunile țiganilor. Te întrebi care poate să le fie bucuria în faptul că acum sunt liberi să îi urască pe țigani, discutând despre cum trebuie să lucreze ca servitori și în a da vina pe „comuniști” pentru toate conflictele sociale care sunt generate de o tot mai mare inegalitate și marginalizare. Aceasta este cea mai detestabilă propagandă pe care țara asta a văzut-o în mulți ani de zile și este singurul tip de propagandă care îi poate menține la putere, devreme ce nu există vreo dezbatere reală cu privire la trăsăturile capitalismului global din Ungaria.
Cel mai îngrijorător este faptul că această mașinărie de propagandă are multiple funcții politice. Noii clienți pot fi plătiți dacă foștii contractori pot fi excluși din afacere. Noi persoane pot fi numite în funcțiile eliberate de „comuniști”. Guvernul poate arăta că se află într-o luptă continuă pentru „maghiari”, împotriva inamicilor interni și a capitalului global. Aceasta poate alimenta teama de tip fascist în rândul claselor „de mijloc”, îndreptată în același timp împotriva claselor de jos și a elitelor. Iar semnul cel mai îngrijorător este acela că aceasta este singura lor șansă și că nu pot fi deschiși cu privire la promisiunile și gesturile pe care le fac în privința capitalului global și a reprezentanților acestuia. Aceasta ar însemna moartea lor politică.
Deci ceea ce trebuie să ne preocupe sunt consecințele acestei false lupte naționaliste cu adevărate instincte fasciste. Cea mai evidentă dintre acestea este aceea că așa-zisa dreaptă radicală se poate extinde și mai mult. Spre maxima nefericire a stângii politice, această dreaptă radicală și-a apropriat și a reformulat acele idei pe care stânga ar fi trebuit să le exprime într-un context adecvat. Este uimitor cum unii din cei mai de seamă reprezentanți ai criticii internaționale sunt citați de jurnaliștii locali pro-Ungaria Mare și „arieni”. Așadar, ascensiunea dreptei radicale, nu este doar rezultatul crizelor politice și sociale, ci populația locală este împinsă în brațele acesteia de către toate grupurile politice care nu reușesc să formuleze nimic viabil într-o perioadă în care occidentul se află în declin, iar capitalul global se restructurează. Așa că nu trebuie să ne mire faptul că acum reprezintă al doilea cel mai mare partid ca popularitate.
O altă consecință va fi aceea că Ungaria va rămâne într-o luptă permanentă pentru maghiarii care trăiesc în țările învecinate. Ca și România, Ungaria a acordat cetățenie ne-rezidentă maghiarilor sau persoanelor care au putut susține o astfel de identitate. Acest aspect nu este discutat în momentul de față la modul prea serios de către țările învecinate, cu unica excepție a Slovaciei. Dar putem fi sută la sută siguri că exemplul Ungariei, o țară „avansată” în construirea unui sistem autoritarian semi-periferic va fi urmat și de alte grupuri politice din țările învecinate. Și abia atunci vom vedea haosul creat de acești mici imperialiști pro-Ungaria Mare și anti-Trianon. Îndepărtarea tuturor grupurilor politice care au trudit la construirea unor poduri peste granițele etnice, pentru a asigura drepturi etnice fundamentale și înlocuirea lor cu „radicali” lacomi și fățiș stupizi va distruge orice strategie prin care se încearcă temperarea emoțiilor pe care ni le creează politicienii lipsiți de orice o altă idee în această criză.
Viitorul acestei apărări naționaliste a structurilor capitaliste semi-periferice depinde într-o foarte mare măsură de viitorul scenariilor politice europene. Germania, care folosește țara pe post de provincie chineză locală (care oferă material de calitate pentru produsele lor competitive) și ca piață pentru multinaționalele sale, ar putea fi foarte iritată de aceste încercări provinciale de re-consolidare a Ungariei. În primul rând, nu are nici un interes în a susține această politică, în al doilea caută soluții care sunt ceva mai pașnice. Nu îi plac scandalagiii provinciali, mai ales în condițiile prăbușirii monedei euro. Din această perspectivă, este de acord cu Statele Unite, care au solicitat de asemenea un management politic bazat pe principii occidentale. China nu este în nici un fel interesată de poziția Ungariei, pentru că economia maghiară nu există, iar această țară nu are aproape nici un fel de influență internațională. Vor urma la modul pragmatic exemplul germanilor care vor aborda situația fără nici o urmă de îngrijorare. Dacă Ungaria nu este în regulă pentru anumite domenii, se vor muta pur și simplu în Slovacia.
Una peste alta, Orbán nu poate decât să piardă. A pierdut pe plan internațional, pierde din avântul pe care și-l luase în Ungaria, a indignat varii grupuri sociale în variile moduri posibile. Nu are nici un aliat adevărat, îndepărtându-și mulți adepți prin aroganța sa. În acest hybris postsocialist, numai o isterie fascistă i-ar putea consolida poziția pentru o scurtă perioadă, în cazul în care criza globală va dura suficient. Dar ruinele pe care le va lăsa în urma sa vor duce la probleme și mai mari. Numai clienții și „experții” capitalismului global vor lupta cu fasciști de dreapta. Stânga politică nu a repus în discuție niciunul dintre elementele cheie ale capitalismului global și funcționării sale în Ungaria. De fapt, stângiștii lași cu mărunte interese burgheze vor susține că nu există nici o cale de a lupta împotriva răului capitalismului semi-periferic și vor sublinia ceea ce a făcut Orbán și cum a eșuat. Aceasta este adevărata tragedie a stângii maghiare și a Ungariei înseși.
Traducere: Sanda Watt