După 20 de ani: opţiuni pentru România

Redacția
Texte selectate sau scrise de echipa redacţională: Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Florin Poenaru.

Tema: Discuţie în jurul Raportului social al ICCV (ACADEMIA ROMÂNA – Institutul National de Cercetari Economice, INSTITUTUL DE CERCETARE A CALITATII VIETII)

Sumar executiv

Economia României a avut o dinamica sinuoasa formata din doua perioade importante de cadere (1990-1992 si 1997-1999) urmate de reveniri si cresteri, perioada 2000-2008 fiind una de crestere continua si durabila, care este urmata însa de criza profunda si structurala în care ne aflam astazi. Trei tendinte au caracterizat economia în acesti 20 de ani: (1) ponderea sectorului privat în PIB s-a stabilizat dupa 2004 la circa 71% pornind de la 56% în 1990; (2) industria a lasat loc predominant serviciilor în cadrul economiei si (3) numarul salariatilor a scazut de la 8 milioane în 1990 la circa 5 milioane în 2008. Deficitul extern ramâne punctul slab al economiei, pentru acoperirea caruia s-a apelat la acorduri cu institutiile financiare internationale în perioade de recesiune si la împrumuturi private externe în perioade de crestere. Aceste acorduri, care au constituit strategia asumata a tranzitiei, au condus la costuri sociale extrem de mari pentru România, la fenomene grave de saracire si dezagregare sociala. Chiar daca economia îsi revine, aceste fenomene sociale necesita perioade îndelungate pentru a fi resorbite macar partial.

În România exista o discutie continua asupra rolului statului, a implicarii sale în economie si societate. Ideologia dominanta pare a fi: „statul este prea mare si trebuie facut mai mic”. Se porneste astfel de la o ipoteza care falsifica realitatea sociala si care considera eronat statul drept consumator major al bunastarii, ignorându-se total cealalta dimensiune a sa – cea de producator principal de bunastare prin educatie, sanatate, stiinta, securitate publica si sociala. Serviciile publice sunt etichetate negativ ca fiind consumatoare inutile de resurse, daca apartin statului, cu toate ca prin intermediul lor si a investitiilor în aceste servicii, se depasesc fenomenele care, cronicizate, conduc la blocaj social. Datele arata ca, în România anilor 1998-2009, ponderea veniturilor publice s-a aflat, în medie, la 32,8% din PIB, iar ponderea cheltuielilor la 36,1% din PIB. Aceasta ne plaseaza pe ultimul loc din Europa în privinta veniturilor si pe penultimul loc în ce priveste cheltuielile (înaintea Irlandei). România nu are un stat prea mare, raportat la marimea economiei, ci, dimpotriva, este statul cel mai mic din Europa, la mare distanta de media statelor europene.

Ponderea în PIB a cheltuielilor sociale publice este indicatorul sintetic al asumarii responsabilitatii statului în producerea si echilibrarea bunastarii. În fapt, în domeniul social a dominat o viziune politica negativa: interventia sociala a statului a tins sa fie considerata mai degraba un rau necesar, având un efect anti-economic si a fost mentinuta la un nivel cât mai mic posibil. Pe aceasta linie, nu este surprinzatoare etichetarea uneori a cheltuielilor sociale publice cu o conotatie negativa, ca asistenta sociala. Daca tarile dezvoltate investesc peste 30% din PIB în sfera politicilor sociale, România investeste mai putin de jumatate din media UE: 16,4%, sub toate tarile europene care au trecut prin tranzitie, în prezent state membre ale UE.

Statul român cheltuieste pentru domeniul social proportia cea mai mica, nu numai în raport cu PIB, dar si ca pondere din buget: 36,5 fata de 55,9% media UE: este, prin comparatie cu alte tari, o politica de distributie a bugetului în defavoarea sectorului social. Unde se duce restul, cea mai mare parte a bugetului? În perioadele de criza/schimbare sociala, aproape toate statele duc o politica de protectie sociala marita pentru a oferi o compensare minima a costurilor sociale ale schimbarilor. În România, în perioadele de criza/restructurare economica (1991-2000), sectorul public social pare sa fi fost primul sacrificat. Reactia guvernarii actuale a României este din nou inversa, încercând sa echilibreze bugetul prin taieri masive în zona sociala: salarii în educatie, sanatate si asistenta sociala, a pensiilor si a altor beneficii sociale ale unor grupuri cu risc social ridicat. Cei din zona sociala suporta masiv costul crizei. Este probabil ca aceasta politica sa continue si în 2011.

Sistemul public de asigurari sociale – asigurarile de pensie si de somaj – este, din perspective economica, un contract ca orice contract economic. Asigurarile sociale sunt un contract economic între generatii, rolul statului fiind de a administra derularea acestui contract si de a arbitra respectarea de catre parti a obligatiilor contractuale. Parlamentul, prin lege, reglementeaza datele contractului, iar Guvernul administreaza sistemul, dar nu stabileste regulile jocului. Contractul de asigurari este o parte a sistemului economic si nu poate fi considerat un act „anti-economic”. Un fapt foarte grav din punct de vedere juridic cu consecinte sociale imediate si profunde este ca politicile propuse în aceasta perioada contesta tocmai aceasta esenta a contractelor de asigurari
sociale: se distruge astfel solidaritatea sociala construita de generatii si se creeaza cadrul de atomizare a societatii prin dubla excludere sociala (saracii se exclud prin lipsa accesului la resurse si servicii iar bogatii se autoexclud).

Salariatii si pensionarii au reprezentat împreuna, pe toata aceasta perioada, aproximativ 50% din populatia României. Evolutia lor a fost însa de sensuri opuse: în timp ce numarul salariatilor a scazut, cel al pensionarilor a crescut, tendinte care se vor pastra si în 2010. În prezent salariatii sunt mai putin de 60% (4,6 milioane) din câti erau în 1989, iar pensionari sunt cu 55% mai multi (5,5 milioane). Este gresit sa o consideram sistemul de pensii ca o povara pentru societate. Ea este o polita pentru viitor. Generatia activa este îndreptatita sa se întrebe daca viitorul sau va fi asigurat. Este o problema cheie a moralului colectiv.

Multi dintre cei eliminati din sistemul salarial sau care nu au avut de la început oportunitati de încadrare au devenit persoane „neocupate” sau ocupate la limita pietei formale a muncii, expusi veniturilor mici si fluctuante. Speranta antreprenoriatului s-a moderat în cei 20 de ani. Aproximativ 1% din populatie se defineste în prezent „patron”, dar putini dintre ei sunt însa „oameni de afaceri” cu venituri mari. Cea mai mare parte au venituri „pe cont propriu”, reduse si incerte, alaturându-se adesea segmentul saracilor, în urma socurilor din economie. O economie performanta nu este alimentata exclusiv de mici întreprinderi din zona serviciilor, ci are nevoie de o activitate
productiva consistenta. Sectorul serviciilor de unul singur nu ofera baza unei cresteri sustenabile.

Exista o tendinta de dezagregare a sistemelor publice de educatie si sanatate atât prin subfinantare, cât si prin decredibilizare prin exemple negative generalizate. Se constata o puternica orientare politica de privatizare a acestor servicii, cu toate consecintele lor sociale negative. Efectul probabil este accentuarea polarizarii sociale, în timp ce segmentul sarac, în extindere, este condamnat la o educatie precara si o stare de sanatate tot mai sarac sustinuta. Din discursurile publice se prefigureaza o optiune care tradusa în activitatea practica se va dovedi catastrofala: prosperitatea se poate realiza printr-o accentuare a polarizarii sociale si un dispret fata de largi segmente sociale în pragul saraciei: exclusii din economie, pensionarii, copii si bolnavii.

Dupa 20 de ani, România are înca un numar mare de saraci si o inegalitate sociala mai mare decât cea din 1989, dar si o povara suplimentara data de datoriile externe si costurile sociale care le însotesc. Singura sansa a României este rationalitatea, responsabilitatea si o noua solidaritate.

Imagine: Vlad Nanca – Nu mai stiu din ce uniune vreau sa fac parte /2003/
(mulţumim artistului pentru permisiunea de a folosi imaginea)

Pe acelaşi subiect:

Cu privire la raportul ICCV din 10 iunie 2010 – de Ana Bazac

Despre pozitivism, reforma statului și ce este ştiinţific – de Norbert Petrovici

Bilanțul a două decenii de la Revoluţie (actualizat) – de Dan Ungureanu

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole