După patru zile de ocupare a Facultăţii de Istorie, încheiate cu un manifest final, cred că unele lucruri au devenit ceva mai clare. Ce am înţeles eu din ce s-a întîmplat acolo:
1. Protestul în sine e important, prin simpla lui existenţă, în primul rînd pentru că reaminteşte că echilibrul puterii se poate modifica oricînd. În peisajul public complet amorţit din România, orice mişcare de genul ăsta e ca o gură de aer proaspăt. Faptul că unii conducători ai Universităţii au fost în stare să pună bodyguarzi care să îi legitimeze, intimideze şi chiar bruscheze pe cei care vroiau să participe la dezbaterea de dinaintea protestului este halucinant. După ani de zile în care societatea a somnolat, legănată de valurile arbitrare de bani aduse de integrarea europeană, a ieşit la lumină faptul că statul şi prelungirile lui sînt în stare să pună problema în termeni destul de duri.
2. Dincolo de acest nivel al ruperii echilibrului de putere, un protest poate avea, bineînţeles, un efect social foarte mare şi dacă nu se termină printr-un protocol semnat de ministrul de resort. Pentru asta, însă, el trebuie să îşi articuleze complet acţiunea şi mesajul. Sfîrşitul său să aibă un sens din punctul de vedere al modalităţii de acţiune, iar mesajul transmis să aibă impactul pe care îl presupune intenţia iniţială.
3. Din acest punct de vedere, protestul de la Istorie rămîne ambiguu. În primul rînd, el a început cu o anumită violenţă (ocuparea în sine este astfel, iar modul foarte conspirativ în care a fost pregătit implică şi el asta), la care s-a răspuns cu şi mai multă violenţă de către autoritate. Apoi părţile s-au retranşat ambele pe poziţii mult mai conciliante: protestul a continuat cu acordul rectorului, dar cu condiţia să nu se mai numească protest, ci sit-in. Însăşi raţiunea ocupării Universităţii s-a pierdut astfel, iar rezultatul final al protestului a rămas să fie un manifest, şi nu faptul ocupării în sine.
4. În al doilea rînd, protestul (“ocupare” poată să inducă în eroare; de fapt, a fost un protest clasic, cu asemănări minore faţă de Occupy Wall Street, unul care amintea foarte bine de protestele anilor 90; mai sus foloseam termenul de ocupare în sensul lui obişnuit) a fost declanşat după o dezbatere absolut normală, la care am fost invitat şi eu, despre rolul civic al universităţii. Această combinaţie iniţială (menită, probabil, să catalizeze participarea şi poate chiar să clarifice mesajul), precum şi faptul că o bună parte din iniţiatorii şi participanţii ocupării nu erau studenţi, a diluat caracterul propriu studenţesc al ocupării. Or eu cred că acest caracter e foarte important, pentru că dă legitimitate şi greutate protestului, dar şi pentru că în general vocea Universităţii trebuie să fie a Universităţii.
5. Asta nu înseamnă că noi cei din afară nu putem avea doleanţe şi revendicări pentru Universitate, evident, dar ele vin dintr-o direcţie diferită, şi distincţia intern-extern e importantă. Faptul că protestul de la Universitate nu era foarte universitar s-a văzut atunci cînd altă facţiune a studenţilor de la Istorie, cea naţionalistă şi de dreapta dură, a simţit nevoia să reacţioneze. Situaţia mi s-a părut ciudată, pentru că în mod normal un astfel de protest reprezintă tendinţa dominantă din organizaţia respectivă şi celelalte tendinţe se abţin. Un astfel de protest deschis nu e parlament.
6. Mesajul iniţial cuprindea şi o viziune anti-Bologna, anti-mercanitilizare a Universităţii în general, dar şi o viziune care descindea direct din imaginarul anticomunismului post-1989, una care vede statul doar ca asupritor cu care trebuie luptat pînă la capăt. Mesajul final a reţinut şi el, mai atenuat, viziunea asta. Cum am spus şi la dezbatere, eu nu o împărtăşesc şi nu înţeleg cum se mai poate lupta utopic cu statul pentru autonomie totală, după ce această autonomie a produs deja atîtea feude universitare dezolante. Cred că trebuie renunţat la amplificarea inutilă a acestei tensiuni mitice şi găsite modalităţi de colaborare cu statul. Puterea e peste tot şi are mai multe forme, a o reduce la stat şi a crede că autonomia faţă de acesta înseamnă libertate este naiv.
7. Ar fi fost minunat dacă mesajul final al protestului ar fi fost ceva mai puţin vag şi mai convingător. În prima parte sînt cerute finanţare de 6% şi foarte multe drepturi şi influenţă pentru studenţi în multe arii de decizie: sînt cerinţe previzibile, maximale şi nerealiste, cerinţele dure şi concrete specifice unei mişcări cu mult mai multă putere reală, pe care un astfel de protest nu o are nici pe departe. Un astfel de protest trebuia să exceleze la nivelul coerenţei şi forţei ideilor, nu la amplitudinea revendicărilor.
8. Se cere admiterea prin examen, un punct interesant dar necontextualizat. Dreptul oricui de a participa la cursurile şi evenimentele Universităţii mi se pare exact genul de paleativ comod al unei idei bune (gratuitatea studiilor universitare) care sfîrşeşte ca idee proastă. La fel, acuzarea salariile mici ale profesorilor e foarte bună în principiu, dar de ce nu se amintesc discrepanţele uriaşe de salarizare?
9. A doua parte a mesajului enunţă principii corecte şi frumoase, dar la un nivel vag şi clişeistic. Enunţarea lor e meritorie, dar nu ştiu care poate fi efectul, deoarece sînt aceleşi principii pe care spaţiul public politic şi intelectual le enunţă pînă la saţietate dar fără convingere (şi, tocmai de aia, fără efecte) de 20 de ani.
10. Oricum, a fost interesant şi ce s-a întîmplat la Istorie poate fi un punct de plecare. Variantele sînt simple: sau protestul ia amploare şi cîştigă consistenţă, şi atunci se va dovedi că iniţiatorii lui au avut o idee bună, sau va rămîne un episod anecdotic izolat, ceea ce eu cred că ar demonstra că a fost greşit conceput.
Text aparut si pe VoxPublica