Munca în rețeaua caritativă franceză: o nișă de ocupare a forței de muncă pentru emigranții români în anii ‘90

TEMA: Migranţii. România de “afară”

Introducere

Articolul de mai jos a apărut în urma unei cercetări de doctorat, susținut în 2003, despre fluxurile migratoare de români în Europa în perioada ultimului deceniu al secolului XX. Această lucrare descrie mai ales modalitatea în care tinerii fără o tradiție migratoare ajungeau să însușească anumite nișe de ocupare a forței de muncă foarte specifice, care nu doar că îi acceptau în câmpul lor de activitate, dar îi și apreciau în consecință, în pofida faptului că nu aveau în mod oficial permis de muncă în interiorul Uniunii Europene[1].

Cazul prezentat aici circumscrie includerea mai multor sute de români, falși solicitanți de azil, în sectorul caritativ de ocupare a forței de muncă în Paris și la Nice. Pentru a dispune de o activitate lucrativă, una din strategii consta în angajarea ca vânzători de ziare în stradă[2]. Cercetările au arătat că în timpul acestor activități, emigranții și partenerii lor francezi se aflau într-o relație de dependență reciprocă.

Să se facă acceptați în organizațiile umanitare

Este necesar de la bun început să înțelegem ce îi determina pe emigranții români să recurgă la această activitate. De fapt, până la începutul anului 1999, majoritatea românilor din Franța era solicitantă de azil, iar dacă nu intra în această categorie, se găsea adesea într-o situație neregulamentară. Or aceste statuturi le interziceau orice activitate profesională. Iar dacă organizațiile de vânzare a ziarelor îi angajau, nu este pentru că beneficiau de o legislație specială, ci pentru că legea se aplica în cazul lor cu ceva mai multă toleranță. Aceste structuri având o vocație socială, părea, dintr-un punct de vedere exterior, că ideologia asistenței și nu interesele private le ghidau. De asemenea, autoritățile se arătau relativ tolerante în cazul lor. În ochii publicului larg, ar fi putut părea aproape imoral să ceri unei organizații care se ocupă cu reintegrarea „exclușilor” să dea socoteală pe seama originii naționale sau a statutului juridic al persoanelor cărora le oferea salvarea. Primii emigranți, care cunoșteau foarte bine piețele negre și spațiile nereglementate, au înțeles foarte devreme că sistemul acesta le putea oferi o oportunitate. Era dintr-o dată posibil ca prin intermediul câmpului caritativ să se obțină un loc de muncă, chiar dacă nu posedau permis de muncă în Franța.

Însă dincolo de bariera legalității, trebuiau să intre totuși pe făgașul unui demers legitim pentru a pretinde acele servicii sociale. În realitate, acele organizații aveau o misiune particulară, care era aceea de a-i ajuta pe cei mai nevoiași. Inițial, ele nu vizau emigranții sub nici o formă, iar dacă au fost gata să-i primească în sânul lor, aceasta s-a întâmplat pentru că aceștia se aflau în general într-o situație extrem de dificilă în Occident. Prima condiție ce trebuia împlinită pentru a fi „asistat” de către o organizație umanitară era să fii nevoiaș, chiar dacă numai pentru a justifica activitatea organizației în fața opiniei publice. Vom vedea cum românii mizau pe această atitudine în timpul șederii lor în Franța. Însă recursul la statutul de persoană „săracă” nu necesita, la vremea aceea, să fie probat în mod individual: România se afla într-o situație economică deplorabilă, cel puțin aceasta era imaginea mediatică difuzată în Franța (că aceasta era una realistă sau nu contează mai puțin în acest context); era suficient așadar, în imaginarul colectiv, să provii din această țară pentru a avea nevoie de ajutor. Românii din Franța deveneau în acest fel clientela legitimă a serviciilor caritative, fără ca măcar să fie nevoie de o justificare personală a acestui recurs.

Compromisuri de interese

Așa au obținut emigranții români posibilitatea de a se angaja în interiorul acestor structuri. Să urmărim acum modalitatea prin care acești vânzători speciali și organismele care îi angajau se întâlneau în jurul unor interese convergente.

Atracția pe care o suscita vânzarea de reviste era multiplă pentru populația studiată de noi. E vorba mai întâi de statutul semilegal al emigranților, deci de reducerea oportunităților de muncă și de veniturile substanțiale pe care le putea furniza această activitate, astfel se explică entuziasmul românilor pentru „filiera” aceasta. Un alt avantaj era independența autorizării unui astfel de loc de muncă. Vânzătorul nu avea, de fapt, nici o obligație: odată angajat, el cumpăra cantitatea de ziare solicitată de către organizația de caritate, îndeplinindu-și activitatea cum vroia, atunci când vroia și cu cine decidea el. Cumpăra el însuși un număr de reviste, înafară de cele pentru organizație, la prețul de 4 franci și le revindea cu 10 franci, băgând direct în buzunar o marjă de profit de 6 franci. Această libertate permitea românilor să se organizeze în mod independent și să-și adapteze activitatea la modul lor de funcționare, fără să răspundă unor norme rigide de organizare. În plus, asta le permitea să muncească numărul de ore pe care-l doreau și deci să se implice în această activitate în fiecare zi suficient de mult timp cât să le ajungă, permițându-li-se să întrerupă activitatea în orice moment, pentru a o relua mai târziu, sau pur și simplu să nu i se dedice decât parțial. În acest fel, având un loc de muncă, vânzătorii erau liberi să depisteze și alte oportunități punctuale, cum ar fi să se angajeze pentru câteva zile pe un șantier. Drept urmare, foarte puțini dintre ei găseau un loc de muncă „la negru” pe perioade mai lungi, fiind deci mult mai sigur să practice vânzările, fără a trebui să renunțe în acest timp la oportunitățile de muncă ceva mai lucrative, însă neregulate care se iveau. Cumulul activităților era practicat la fel ca în România.

În sfârșit, flexibilitatea de care dădeau dovadă aceste organizații convenea de minune în special situației instabile a majorității românilor din Franța. Publicul vizat de aceste organizații era mai întâi acela al așa-numiților „fără domiciliu stabil” [„sans domicile fixe”] (SDF, a cărui definiție literală corespunde cu cea a emigranților), totul fiind așadar prevăzut pentru a simplifica și mai mult obligațiile administrative. Simplitatea procedurii îi incita până și pe cei mai puțin motivați de a se înscrie, cu scopul de a nu practica decât în mică măsură vânzarea. Puținele îngrădiri și absența rigidității în selectarea vânzătorilor, ca și cum ar fi fost în exercițiul activității, care permiteau acestor organizații să vizeze persoanele considerate ca aflându-se în condiții precare, sunt, de fapt, niște adaptări față de așteptările emigranților și la constrângerile care apasă asupra lor.

Astfel era mai ușor pentru ei, obișnuiți să „navigheze” prin medii puțin instituționalizate, să se integreze și să reinterpreteze modul de funcționare ale acestor organisme, această activitate fiind cu atât mai apreciată, cu cât ea era tolerată de către autoritățile publice care nu verificau niciodată vânzătorii din spațiul public.

Dar care sunt, pe de altă parte, motivațiile care au determinat structurile caritative să-și deschidă larg brațele pentru emigranții români, când ele fuseseră gândite de la bun început pentru susținerea exclușilor sociali din Franța? E limpede că ideologia umanitară nu este suficientă pentru a explica susținerea oferită emigranților și că a fost, de asemenea, la mijloc interesul organizațiilor de a număra printre vânzătorii lor și o cantitate deloc neglijabilă de români.

Trebuie mai întâi să înțelegem cum funcționează aceste organisme. Nu este vorba de instituții publice, ci de grupuri independente care, prin acțiunile lor, vin în întâmpinarea celor nevoiași. Existența lor se bazează deci în principiu pe o cerere și pe prezența unui public dispus să fie susținut. Relația de dependență nu este atât de unilaterală pe cât pare: structurile au nevoie de beneficiarii lor și invers. Acest lucru este valabil pentru toate tipurile de organizații de caritate, oricare ar fi motivațiile de bază ale existenței lor și presupune anumite demersuri pentru a atrage potențialii lor utilizatori. Această condiție manifestându-se adesea pe o piață concurențială, diferitele organizații de caritate se află de cele mai multe ori în competiția atragerii „exclușilor” către ele. În Paris, cele câteva sute de români se adresau aceluiași organism: prin asta, ei sporeau considerabil efectivele și consolidau însăși necesitatea organismului de a exista, asigurându-i o anumită poziție în fața autorităților. Importanța vânzătorilor români, din acest punct de vedere, s-a văzut limpede în 1998, când autoritățile au cerut organizațiilor de caritate să se supună legii și au retras statutul de vânzător solicitanților de azil. Responsabilul cu distribuția unei revistei din Nice devenise recalcitrant, explicându-se astfel: „Voi mai înscrie totuși câțiva, ca să mențin numărul. Pentru că sunt o groază care nu rămân, câteodată și francezi, sunt șapte sau opt care pleacă într-o săptămână și nu se mai întorc”[3].

Această nevoie a organismului și-a dovedit utilitatea prin numărul de persoane atins, de multe ori corelat cu problemele de finanțare, întrucât foarte multe dintre ele trăiau și din subvenții publice. În cazul ziarelor vândute în stradă, legătura dintre numărul de participanți și câștigurile financiare era în special una extrem de strânsă, pentru că era vorba de niște veritabile întreprinderi, al căror scop afișat era atât unul lucrativ, cât și social. Un fost distribuitor responsabil și jurnalist mărturisea: „Să pună pe roate o întreprindere care să aducă și câștig, dar și aport social, a fost pariul pe care l-a pus fondatoarea la începuturile ziarului Z”[4]. Aceste instituții nu primesc deloc sau decât foarte puține subvenții publice, dorind să fie autonome, după modelul presei independente.

În această logică, prezența românilor apărea destul de îndepărtată de vocația asistenței gratuite. În realitate, aceștia din urmă, animați de dorința fermă de a-și rentabiliza migrația, deveneau niște vânzători din cale-afară de asidui, în comparație cu persoanele aflate în dificultate, cu care erau colegi. La Paris cât și la Nice, distribuitorii responsabili admiteau cu bună știință că românii erau, de departe, cei care vindeau cele mai multe ziare. La această eficacitate contribuia și numărul rezultat de persoane implicate: românii acționau în mod colectiv, ceea ce îi determina să recurgă la unul și același distribuitor din oraș. În ambele situații studiate, ei reprezentau astfel peste jumătate din numărul total de vânzători. Această greutate, calculată în cifre în cadrul întreprinderii, le permitea dintr-un anumit punct de vedere să renunțe la poziția de „beneficiari”, pentru a acționa ca o adevărată forță de muncă, pe deplin conștientă de poziția pe care o deține în întreprindere. În acest fel, la Paris, în 1997, una din întreprinderi a decis să reducă marja de vânzare (mărind prețul de cumpărare pentru vânzători, adică trecând la 4,5 franci, fără să mărească prețul de revânzare fixat la 10 franci). Românii, câteva sute de vânzători, au amenințat atunci cu părăsirea ziarului pentru a se putea înscrie la un ziar concurent. După câteva zile de negocieri și de „grevă” a românilor, întreprinderea a revenit asupra deciziei luate.

Dinamismul, concentrat în dimensiunea cumulativă a grupului, făcea din acești emigranți niște muncitori atractivi, în special pentru rezultatele întreprinderii. În același timp, această dimensiune lucrativă nu putea fi dezvăluită pe de-a întregul marelui public, întrucât potențialii cumpărători, care acceptau în mod voluntar să plătească o sumă modică unei persoane nevoiașe, chiar fără intenția de a citi aceste ziare uneori de o calitate îndoielnică, ar fi refuzat cel mai probabil să le cumpere dacă ar fi întrezărit în spatele acestei imagini caritative logica unei întreprinderi capitaliste. Pentru că dacă relația umanitară nu implică a priori decât doi parteneri, organizația și beneficiarul său, schimbul care apare aici avea nevoie de adeziunea publicului. Sistemul se baza în acest punct pe discreția care învăluia acțiunile lui, căci nu ar mai fi putut să continue dacă oamenii ar fi pus la îndoială caracterul dezinteresat al organizației de caritate, așa cum era, de exemplu, propriul lor gest de a cumpăra un ziar. În pofida acestui caracter echivoc, vecin cu înșelătoria, conducătorii acestor „întreprinderi sociale” utilizau niște discursuri bine rodate când întâlneau critica: Președintele unei întreprinderi a ripostat astfel în fața criticii: „Da, câștig bani datorită lor! Și îi fac și pe ei să câștige. Cunoașteți alte firme care să ofere angajaților 60% din cifra lor de afaceri?”. În plus, nu avea conștiința încărcată atunci când angaja un contingent străin fără permis de muncă. Vocația organizației era aceea de ajutorare a persoanelor nevoiașe, or „mizeria nu are patrie”[5].

Concluzie

Această analiză descrie modul în care se pot articula, pe de o parte, logicile caritative și interesele financiare, iar pe de altă parte, motivațiile emigranților și cele ale organizațiilor. Astfel, se pare că eficacitatea de care au dat dovadă românii în practica acestei activități le-a permis să depășească acea condiție de solicitanți supuși, pentru a se comporta și a fi considerați tot așa precum niște veritabili parteneri în interiorul unei rețele vaste care depășește migrația, implicând numeroși actori, în mod special francezi.

 Traducere de Igor Mocanu