17 Octombrie este Ziua Internaţională pentru Eradicarea Sărăciei. Raportorul special al Naţiunilor Unite critică penalizarea sărăciei şi criminalizarea unor comportamente ce ţin de nevoile de supravieţuire ale celor lipsiţi de resurse: “Modalităţile prin care statele şi forţele sociale îi penalizează pe cei care trăiesc în sărăcie sunt interconectate şi multidimensionale, ca atare nu pot fi analizate izolat. Pentru raportul de faţă, identificăm patru domenii de preocupare: (a) legi, reguli şi practici care restrâng excesiv permisiunea desfăşurării în spaţii publice a unor comportamente ce ţin de nevoile de supravieţuire ale persoanelor ce trăiesc în sărăcie; (b) reglementări de planificare urbană şi măsuri legate de gentrificare şi privatizarea spaţiilor publice, ce afectează disproporţional persoanele ce trăiesc în sărăcie; (c) cerinţe şi condiţionări privind accesul la servicii publice şi prestaţii sociale care interferează cu autonomia, intimitatea şi viaţa de familie a persoanelor ce trăiesc în sărăcie; (d) folosirea excessivă şi arbitrară a detenţiei şi încarcerării, ceea ce pune în pericol libertatea şi securitatea personală a celor ce trăiesc în sărăcie” (Magdalena Sepúlveda Carmona, Special Rapporteur on extreme poverty and human rights, Penalization of People living in Poverty, Report to the General Assembly of the UN, A66/265, 4th of August 2011).
Insistent, raportul vorbeşte despre “persoane ce trăiesc în sărăcie”, refuzând comasarea lor într-o categorie amorfă şi stigmatizată de „săraci”. Situaţia de sărăcie poate fi definită, măsurată (Eurostat, 2010a şi b), analizată, înţeleasă raţional şi empatic, considerată acceptabilă sau inacceptabilă prin prisma unui sistem de valori. „Săracii”, în schimb, pur şi simplu deranjează. Distrug estetica pieţelor şi parcurilor urbane, agasează solicitând ajutor, tacit sau vocifer, pun în pericol sănătatea noastră prin bolile lor, acumulează lacom prestaţii plătite din impozitele noastre, ocupă abuziv locuinţele părăsite sau îşi ridică cociobe de scânduri şi carton la periferii. „Săracii” sunt vizibili, dar înlănţuirea cauzelor inegalităţii şi diviziunii sociale rămâne invizibilă. Dar ei, săracii, cu siguranţă au participat în declanşarea acestei cauzalităţi, comportamentul lor deficitar a determinat, măcar parţial, situaţia prezentă. Prin urmare, „săracii” trebuie înainte de toate disciplinaţi, asistaţi în completarea subiectivării fragmentare, înregistraţi ca „forţă de muncă”, reciclaţi prin programe de consiliere şi formare profesională. Apetitul pentru angajare trebuie cultivat prin vizite lunare la oficiul de şomaj şi prin muncă în folosul comunităţii (condiţii pentru primirea de ajutor social), responsabilitatea părintească întărită prin adeverinţe lunare privind frecventarea şcolii de către copii şi penalizări financiare pentru absenţe nemotivate (alocaţia de susţinere pentru familiile nevoiaşe), ajutorul pentru încălzirea locuinţei, amăgitor de flexibil şi uşor de solicitat, controlat prin anchete sociale la domiciliu.
Discursul justiţiar vine adesea din partea conducătorilor respectabili ai unor instituţii puse în slujba celor nevoiaşi. Silviu Bian, preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă, declara în noiembrie 2010: „Noi trebuie să facem o analiză a poporului aşa cum e. Avem curve, beţivi, puturoşi. Puturoşi câţi vreţi. Ştiţi ce înseamnă puturos, nu? Leneş. Păi haide să vedem cum îi tratăm pe ăştia, cum tratăm, bolile astea, că astea sunt boli sociale” (Cristina Sbîrn, Adevărul, 16 Noiembrie 2010). Peste mai puţin de un an, acelaşi Silviu Bian a fost demis din funcţie, surprins în flagrant luând mită în valoare de 82,000 lei din partea angajaţilor AJOFM Braşov în 15 octombrie 2011, după ce în luna septembrie încasase deja o mită similară (Comunicatul DNA Nr. 593/VIII/3 din 16 octombrie 2011). Ioan Botiş, ministrul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, în 19 ianuarie 2011 declara: “Am prevăzut în mod foarte clar că orice venit de susţinere a familiei va fi corelat cu participarea copiilor la şcoală. Am mers cu măsuri extrem de corecte, astfel încât să stimulăm interesul familiilor de a-şi trimite copiii la şcoală” (Claudia Pîrvoiu, Hotnews.ro, 19 ianuarie 2011). Peste doar trei luni, Ioan Botiş părăseşte Ministerul, în urma dezvăluirii unei situaţii de conflict de interese care a avantajat asociaţia “Parteneriat Euroactiv”, unde soţia ministrului Botiş încasa un salariu lunar de aproape 8,000 lei şi care închiria pentru 5,500 lei/lună un spaţiu într-un imobil al familiei Botiş (Gabriela Ştefan, Gândul, 26 aprilie 2011). Dominique Strauss-Kahn, directorul Fondului Monetar Internaţional, sfătuia în decembrie 2010: “Ce trebuie să facă ţările în curs de dezvoltare? Aici, de asemenea, scopul principal este relansarea creşterii puternice (…). Refacerea politicilor de amortizare (“policy buffers”) se poate realiza într-un mod care permite investiţia într-o infrastructură de facilitare a creşterii şi, totodată, întărirea plasei de siguranţă a protecţiei sociale” (Address to the European Development Days, 6th of December 2010). În 2011, Strauss-Kahn a demisionat în urma unor acuzaţii multiple de agresiune sexuală (BBC, 13 Octombrie 2011).
Tendinţa de blamare a “săracilor” transpare şi din sondajele de opinie publică. Dintre cei care se percep în “clasa de sus” sau “clasa de mijloc”, 42% consideră că motivul pentru care “există oameni ce trăiesc în sărăcie” este “lenea şi lipsa de voinţă”; paradoxal, viziunea este împărtăşită de 37% dintre cei care se auto-plasează în “clasa muncitoare” şi 27% dintre cei din “clasa de jos”. Totuşi, cei din urmă menţionează într-un procent mai ridicat “nedreptatea din societatea noastră” drept cauză a sărăciei: 39% dintre cei din “clasa muncitoare, respectiv 44% dintre cei din “clasa de jos”. Într-o proporţie mai mică, cauzele sărăciei sunt raţionalizate şi acceptate ca “parte inevitabilă a progresului social”: 25% dintre cei din “clasa de sus” şi 14% din “partea superioară a clasei de mijloc” consideră aşa (calcule proprii pe baza Barometrul de Opinie Publică din Noiembrie 2005; poziţia de “clasă” a fost cea auto-identificată de respondenţi).
*
Reflecţia asupra situaţiei de sărăcie dezvăluie felul în care libertatea şi egalitatea se condiţionează reciproc. Ieşirea din sărăcie înseamnă libertatea de a trăi viaţa pe care o valorizăm (Sen, 1983; 2000), de a participa cu demnitate, în mod egal, în societate (Consiliul European, Decembrie 1984; Atkinson, 2002; Lister, 2004). Capabilitatea de a alege, nu „şansa” abstractă de a avea acces. Decenţa înfăţişării în public şi dreptul la respect.
Referinţe:
Atkinson, T. C., B; Marlier, E; Nolan, B (2002): Social Indicators: The EU and Social Inclusion, OxfordUniversity Press,Oxford.
European Council (1984): Decision on Specific Community Action to Combat Poverty. 19th of December 1984.
European Anti-Poverty Network: www.enpn.eu
Eurostat (2010a): The Social Situation in the European Union 2009. European System of Integrated Social Protection Statistics (ESSPROS). Manuscript completed in February 2010.Brussels: The European Commission.
Eurostat (2010b): Overarching indicators of social inclusion and social protection. Brussels: The European Commission.
Lister, R. (2004) Poverty, Polity Press,Cambridge.
Sen, Amartya (1983): “Poor, relatively speaking” in Oxford Economic Papers, 35(1983), 153-169
Sen, Amartya (2000): “Social Exclusion: Concept, Application and Scrutiny ” Social Development Papers 1:1-60.
United Nationa Special Rapporteur Magdalena Sepúlveda Carmona on extreme poverty and human rights, Penalization of People living in Poverty, Report to the General Assembly of the UN, A66/265, 4th of August 2011.
Da, „Săracii” sunt vizibili, dar înlănţuirea cauzelor inegalităţii şi diviziunii sociale rămâne invizibilă.” ca au comportament deficitar? Vai, nu! Deficitari sunt cei care au transformat viata intr-o lupta pe imbogatire si pe saracire, iar ei sunt invinsii, cei morti, daca lupta era pe viata si pe moarte. au ajuns sa fie morti din nastere. solutia de a-i disciplina, adica de a-i inregimenta fortat este sortita esecului pentru ca nu este ceva asimilabil organic.
Iar reciclarea “prin programe de consiliere şi formare profesională” este o sansa de a absorbi de-alde Bian fonduri, fiindca omul sarac este folosit doar sa sape, sa ridice sau sa care. Iar aici nu trebuie decat putere fizica si supunere. Punandu-l sa munceasca in folosul comunitatii, credeti ca a-i va creste “apetitul pentru angajare”? Cat cinism si lipsa de realism in aceste discursuri justitiare internationale! Apoi penalizarile ca lipseste copchilu de la scoala sau conditionarea ajutorului de prezenta acestuia la cursuri… toate sunt doar umilinte gratuite cu care cel sarac este impovarat.
Fiinta umana are dreptul la supravietuire. Omul are dreptul sa stea toata viata fara sa-i fie amenintata viata. Dar ii este amenintata fiindca i s-a furat pamantul pe care Dumnezeu i l-a lasat, i s-au ingradit fructele, pestii, pasarile. Iar cei care au toate astea nici nu constientizeaza ca au furat, considera chiar ca nu au vreo responsabilitate. Solutia? Sa reimpartim pamantul la numarul de vieti omenesti si pamantul sa nu mai poata fi vandut vreodata. Sau… fiecare familie sa aiba 1 angajat iar castigul lui minim (“venitul de supravietuitor” cerut de indignatii americani) sa poata hrani 4 guri.
@”Persoane care trăiesc în sărăcie” subliniază o viziune anume asupra omului și societății. Vrea să spună că sărăcia nu este un atribut intrinsec al unei persoane (așa cum sugerează încriminatul, pe bună dreptate, ”sărac”); în acest caz, sărăcia este o stare/perioadă/ fel de a trăi nedefinitiv; poți pe parcursul vieții să devii sărac dar poți și să iesi din starea de sărăcie.
Efortul politic al societății este îndreptat tocmai spre reducerea probabilității ca o persoană să ajungă să trăiască în sărăcie și a duratei acestei perioade, atunci când persoana ajunge acolo.
”Săracii deranjează” este discursul implicit al dreptei (iar la noi foarte explicit). Dar cei de dreapta știu măcar la cine se referă; la stânga, se lasă impresia că ar fi vorba de cerșetori și alte categorii marginale; actualmente, termenul acoperă statistic 25% din populație, dintre care, o parte ridicată, este salariată; dacă ținem cont că se calculează sărăcia relativă într-o țară cu venituri mici și puternic polarizată, ponderea celor ce trăiesc în sărăcie este mai mare. O familie formată din doi tineri profesori care au doi- trei copii trăiește în sărăcie cu o probabilitate de 100%…
Desigur ca traiesc in saracie. Cum ar putea sa fie altfel, cu statul minimax-comunistoid romanesc, care taxeaza munca (luand in calcul si contributiile angajatorilor) la peste 40% din salariul brut ? Benzina care o consuma e si ea umflata la pret de acciza, mancarea de TVA, etc, etc … Cel mai mare si nerusinat hot e statul roman.
Exista tari care au impozite mai mari de 40% pe venit si in care profesorii nu traiesc in saracie: impozit diferentiat, TVA diferentiat iar la benzina si tutun chiar nu trebuie sa se faca rabat atit timp cit exista transport comun.
Gopo, discursurile libertariene au devenit penibile.
nu exista solutii decat tot firimituri de la cei bogati….
Lasati cu averea in mana , cei saraci o vor risipi, asa a fost dintotdeauna si asa va fi!!
Cand au colonizat Americile, europenii si-au dat seama ca daca lasa terenurile in proprietatea bastinasilor acestea raman nelucrate pentru ca amer-indienii sunt “lenesi”. Inspre “binele” intregii comunitati populatiile locale au fost exterminate si pamanturile privatizate – astfel nu se mai risipeau oportunitatile de bunastare sociala generalizata (prin cultivarea sistematica si riguroasa a pamanturilor). Tot asa procedeaza si bogatii despre care dumneavoastra vorbiti: ii depriveaza pe saraci de cele mai elementare resurse si se imbogatesc pe seama muncii lor insa o fac cu un scop nobil si caritabil: nu dau voie ca bunatate nepretuita de avere sa fie rispita de saraci. Ea trebuie pastrata si securizata cu grija pentru ca urmatoarele generatii de burghezi sa asigure bunul mers al societatii si sa doneze firimituri celor saraci in buna traditie a filantropiei fandosite a cucoanelor din societatea cu principii inalte.
“Cand au colonizat Americile, europenii si-au dat seama ca daca lasa terenurile in proprietatea bastinasilor acestea raman nelucrate pentru ca amer-indienii sunt “lenesi” “-deci de acord!
Nu de-aia au fost exterminati bastinasii, OPORTUNITATILE de bunastare ale alora nu exista daca ne asumam -amandoi- cele de mai sus!!
Exemple contemporane multiple:Ecuador, Bolivia, Venezuela, Belarus,Coreea Nord,etc, tari care cam au-bogatii diverse- dar nu au ce face cu ele!!
Recititi và rog Lévi-Strauss sau Malinowki sau Marshall Shalins, Sau Bateson, sau Margaret Mead sau Guidieri, si înainte de tot calatoriile lui Cook si Lapérouse… Aici pe plàiurile Dimbovitiei (si Somesului, si Prutului) datorita slabe conostiinte în traditia antropologicà nu intelegeti deloc acesti bastinas cum îi numiti. Ei erau membrii o altà civilizatie, adicà o toatà alta weltanschauung care n-are nimic de vàzut cu sistemul capitalist chiar din secolul XVIe lea, ar fi în anumite cazuri (Polynezia) apropriate de sistem feodal medieval archaïc.. pentru acesti bastinasi proprietateta pamântului si codrului este pur si simple ne de neconceptut… de fapt vedeau albi ca niste oameni numai lacomos de aur, argint, pamânturi, blana, perle, ulei de coco, si de forte de munca sclavià, etc… asa este… si au fost nemnisit fiidcà n-au fost destul de violenti, de cruzi, de radicali cum erau albi im demersul lor genocidar… Hannah Arendt în Originile totalitarismului aratà foarte bine cà originile ale crimelor politice masive comunisti si nazisti se pregastesc în modul de ocidental de a coloniza…. mica lectia de antropologie si de filozofie ale istoriei…
Pingback: 17 Octombrie. Împotriva sărăciei sau împotriva săracilor? | Critic Atac « Persona
Pingback: 17 Octombrie. Împotriva sărăciei sau împotriva săracilor? « Romania Evanghelica