TEMA: De ce un Muzeu al Comunismului?
Reacția publică la anunțul privind înființarea unui muzeu al dictaturii comuniste la București a fost una cu precădere critică, chiar și în unele cercuri anti-comuniste cunoscute, altfel preponderent favorabile unui astfel de proiect instituțional[1]. În esență nu pare a mai fi nici un mister pentru nimeni, indiferent de diviziunea ideologică, că proiectul de muzeu al comunismului reprezintă de fapt doar ultima fiță a grupului hegemonic anti-comunist format în jurul lui Vladimir Tismăneanu și instituționalizat prin IICCMER, în siajul efectelor mai largi ale Raportului de condamnare a comunismului. Practic, muzeul nu ar face altceva decât să continue și să adâncească monopolul intelectual, politic și de clasă asupra scrierii istoriei recente, cu precădere a perioadei dintre 1947 și 1989, astfel limitând drastic spațiul posibil de înțelegere a trecutului și prezentului precum și diferitele forme alternative în care s-ar putea imagina viitorul. Asta deoarece înființarea muzeului nu presupune doar o nouă reorganizare instituțională (după manevrele politice la limita legalității care au dus la apariția IICMER în primul rând) ci și pentru că muzeul va trebui să facă vizibil sub formă de expoziție, chiar concluziile Raportului Tismăneanu privind natura ilegitimă și criminală a regimului comunist și a ideologiei comuniste în general. Astfel, departe de a fi o reflectare complexă a trecutului, dublată de un efort istoric investigativ, acest ipotetic muzeu ar presupune pur și simplu spațializarea unei anumite viziuni ideologice îmbrățișată de un grup de oameni aflați (momentan) la putere.
Așadar, nu este de mirare că interpretarea de mai sus a generat un consens mai larg, dincolo de liniile de fractură ideologică și de clasă constitutive spațiului public local. Dar deși este o interpretare corectă, tocmai pentru că este evidentă, nu este suficientă. Problema cu tipul acesta de critică a planului de muzeu constă în presupunerea faptului că dacă grupul Tismăneanu nu ar fi implicat, sau dacă ar fi ceva mai inclusiv și flexibil în abordările sale, un muzeul al comunismului ar fi o idee strașnică, iar realizarea sa o adevărată odisee intelectuală. Altfel spus, problema nu pare a fi ideea muzeului ca atare, sau a condițiilor de posibilitate a reprezentării trecutului sub formă muzeală, a spațializării timpului istoric sub forma unor exponate sau a relației critice dintre diferitele forme de cunoaștere istorică și codificarea lor sub formă de discurs autoritativ și autoritar în muzeu, ci grupul Tismăneanu care nu își pune astfel de probleme. Astfel, pare a se contura din ce în ce mai mult ideea (cel puțin în timpul celui de al doilea mandat Băsescu) conform căreia dacă am scăpa de extremismul grupului Tismăneanu, anti-comunismul românesc și-ar (re)căpăta fața umană, ar redeveni simpatic și polivalent, s-ar putea sta la discuții și nuanțe cu el, și eventual s-ar găsi ceva loc chiar și pentru Marius Oprea. În plus, un muzeul al comunismului ivit pe un astfel de fundal ar fi o bijuterie intelectuală și istoriografică, numai bun de atras turiști și premii.
Lucrurile stau însă, evident, pe dos. Problema aici nu este Tismăneanu(&co), care nu este decât el însuși și care își joacă mai mult sau mai puțin cu succes propriul rol modest de ideolog al puterii neoconservatoare locale într-un context global neoconservator. Nu pare prea greu, nu? Problema pare a fi mai degrabă internalizarea (și cât de curând instituționalizarea) de către mediul intelectual local mainstream a unei duble logici neoliberale globale. Prima logică a fost amintită deja: anume, anihilarea timpului prin spațiu, reducerea complexității timpului istoric la o problemă de reprezentare spațială, golirea de contradicții (deci de sens) a istoriei în favoarea unei narațiuni geometrice, triumfătoare și didactice. Evident, această logică nu este specifică doar ansamblurilor muzeale, ci și, de exemplu, proiectelor urbanistice contemporane cu fetișul lor pentru patrimoniu, ordine și curățenie sau artei contemporane în care rolul curatorului –adică rolul de a distribui în spațiu- a devenit cu mult mai important decât cel al artistului propriu-zis.
A doua logică la care mă refer aici, și care mi se pare esențială în abordarea muzeului comunismului de la București are deja un nume complet lipsit de imaginație, dar simpatic: McGuggenheim, adică explozia de muzee pe întreg cuprinsul globului cu rol explicit în regenerarea urbană (adică, mai pe șleau, gentrificare) și atragerea de turiști, împrumutând numele celui mai proeminent astfel de proiect deschis la Bilbao. Astfel de muzee, de artă sau de alt fel, sunt închipuite în mod direct ca locuri pentru consum cultural și ca ancore pentru atragerea și fixarea capitalului global în căutare de investiții profitabile. Este adevărat că aceste muzee o rup cu tradiția muzeală de secol 19 ce avea la bază ideea utopică de reprezentare totală și pedagogică a realității în contextul proiectului subiacent de constituire a statelor națiune, pe care o înlocuiesc cu o abordare specifică mai degrabă unui parc tematic și de distracții, muzeul fiind acum un spațiu al solidificării unei imaginații capitaliste imperiale, și manageriat după criterii corporatiste și de profit. Astfel, muzeul nu este astăzi altceva decât o altă corporație, ghidată de același reguli ca și celelalte, care însă produce și vinde memorie, stiluri de viață și status, determinând sau accelerând procese de gentrificare, excluziune, deposedare și acumulare de capital. Astfel, muzeul în general, astăzi, este parte a unui complex de instituții și practici similare, precum bienalele, expozițiile, lansările artistice și intervențiile urbane care nu numai că se instituie drept spații centrale ale consumului și acumulării de capital, dar în același timp conferă o legitimare ideologică și de status acestui consum prin retorica învățării, cultivării sau chiar a rezistenței anti-corporatiste și anti-capitaliste. Altfel spus, aceste spații sunt de succes tocmai pentru ca reușesc să vândă propria lor negație: consum anti-consumerist, capitalism sălbatic drept anti-capitalism militant, o viață burgheză comodă și anostă drept aventură revoluționară, conformism artistic și ideologic drept artă avangardistă și angajată. Mai mult decât atât, drept o nouă dovadă a omnipotenței acestor spații și a logicii lor constitutive, multe dintre spațiile și practicile obișnuite, banale de consum nu mai pot funcționa acum decât dacă reușesc să imite și să reproducă logica muzeală, precum și modalitățile de display ale acestora. Astfel, totul, de la un banal magazin de pantofi până la ultimul hotel de 5 stele deschis la Budapesta, trecând prin malluri bio și standurile Ikea, trebuie să reproducă cu succes logica muzeală pentru a putea fi profitabile.
Așadar, din această perspectivă, ideea deschiderii la București a unui muzeu al comunismului nu poate fi înțeleasă doar în contextul local al anticomunismului, ci ca parte a acestui fenomen global de muzeificare și de circumscriere a muzeelor drept importanți vectori pentru generarea și acumularea de capital în contexte urbane din care producția efectivă a fost evacuată. Așadar, perspectiva suferinței pe care muzeul comunismului dorește să o exhibe în prin plan este și logică și necesară, și nu întâmplător punctul de referință pentru proiectul de la București este Casa Terorii din Budapesta –un adevărat theme park populat cu călăi, victime, unelte de tortură, lumânări și cruci, toate susținute însă de tehnologie de ultimă oră. Suferința, moartea, tragedia sunt astfel complet decontextualizate și livrate la pachet drept ultima marfă trendy pe piața de consum cultural-muzeală[2]. Imaginând astfel muzeul comunismului, inițiatorii săi bucureșteni propun de fapt un muzeu de istorie naturală în care comunismul și subiecții săi sunt morți și împăiați, similar muzeelor de secol 18 în care printre diferite schelete de animale exotice se mai găsea și cadavrul câte unui aborigen, expus în chip exemplar pentru a sugera decalajul pe scara evoluției umane și civilizaționale. Astfel, departe de a exprima doar o senibilitate locală pentru o istorie a comunismului centrată pe victime și suferință în acord cu jocurile de putere subiacente, anti-comunismul local (și prin urmare imaginația sa muzeală) reproduce în mod automat perspectiva câștigătorilor Războilului Rece asupra spațiului post-comunist: un spațiu exotic, haotic, definit prin bestialitate și iraționalitate, tocmai bun de vizitat pentru senzații tari și experiențe-limită. Însă, astăzi, Estul post-comunist pare mai degrabă răvășit de rezultatul politicilor neoliberale implementate în ultimele două decenii decât de experiența directă a comunismului, așadar muzeul devine locul ideal atât pentru reproducerea fantasmagorică a experienței socialiste cât și instrumentul perfect pentru manipularea sa politică contemporană. Astfel, dacă în anii 90 goana era după investiori străini, acum e după turiști străini, serviți cu ceea ce deja știau de acasă despre comunism, numai că cu o doză în plus de efecte speciale și coreografie șoc.
În cartea sa, altfel destul de mediocră, A guided tour through the museum of communism, Slavenka Drakulic împinge această declasare a subiecților comunismului la punctul final: poveștile despre viața cotidiană în diferite țări ale fostului bloc comunist este narată din perspectiva unor animale. Intenționată sau nu, ironia este briliantă, exprimând perfect relația vest-est post-comunistă: pe de o parte condescendența prin care subiecții estici sunt coborâți la un stadiu subuman, pe de alta mirarea extraordinară că aceste animale știu să vorbească. Muzeul comunismului, în variantele sale imaginate în est, nu reprezintă de fapt decât asumarea ca identitate a acestui mecanism de inferiorizare, o identitate culturală inferioară scoasă apoi la mezat ca mărgea exotică. Poate nu întâmplător în fabula lui Drakulici ghidul pentru muzeul comunismului de la Praga, povestirea cu care se deschide cartea, este un șoarece ce a reușit să se strecoare cu succes printre ambele regimuri.
Dacă însă în muzeele coloniale de secol 18 artefactele exotice erau aduse din colonii pentru a fi expuse în muzeele din metropolă, schema colonială contemporană e inversată. Astăzi, muzeul este realizat în colonie, în habitatul natural al exponatelor, în asemenea măsură încât întreaga viața a acestora devine un muzeu, o serie infinită de expoziții exotice menită să atragă privirea vizitatorilor străini. Nu este de mirare atunci că principalele argumente în favoarea muzeului aduse de inițiatori se referă de fapt la valoarea sa economică și la atracția turistică pe care o va genera. Într-o cheie absolut comică, Mihai Neamțu, într-o emisiune tv la postul public imagina deja diferite formule expoziționale special pregătite pentru gustul turiștilor străini care vor veni să vadă în muzeul comunismului cum se trăia de fapt în comunism. Astfel, deși aparent muzeul ar trebui să joace un rol memorial pentru victimele sistemului, principalul limbaj în care discuția despre muzeu a fost adusă în atenția publică a fost unul economic, legat de profit, număr de turiști, finanțare și sustenabilitate. În fața cifrelor, se pare că și cele mai ardente principii anti-comuniste nu fac doi bani, cum s-ar zice.
Prin urmare, muzeul comunismului, în varianta sa reală, adică turistică și de enterteinment, este similar cu alte ctitorii imaginate și începute de PDL în București precum pasajul Basarab și stadionul național –toate evident plătite cu bani de la buget în speranța transformării orașului într-un loc sexy pentru investiții străine și turiști dornici de exotic comunist. Vestea proastă, pentru contribuabili desigur, este că nici una dintre aceste construcții nu generează rezultatele scontate, ele râmînd doar atât: niște extravaganțe plătite din bani publici, în acord perfect însă cu doxa neoliberală care spune clar că statul trebuie să plătească pentru infrastructură ca panaceu pentru dezvoltare. Ca să nu vă plictisesc cu date despre pasaje și stadioane o să sar la muzee. Pentru ca un astfel de muzeu-mall să dea randament, trebuie îndeplinite câteva condiții de bază[3]. În primul rând, un astfel de muzeu, nu doar că trebuie să atragă turiști ci chiar trebuie să devină un super-magnet pentru vizitatori, de preferință străini, care să petreacă câteva nopți în oraș și să consume. În anul său de vârf, Guggenheim Bilbao, construit cu 170 de milioane de euro, reprezentând etalonul pentru astfel de investiții, a avut puțin peste 1 milion de vizitatori, considerat sub așteptări de către specialiști. Sigur, un muzeu al comunismului nu poate și probabil că nici nu trebuie comparat în mod direct cu Guggenheim Bilbao sau cu muzee mari de artă, dar tot trebuie să atragă un număr minim de vizitatori anual pentru a fi sustenabil. Asta desigur dacă nu va exista planul organizării unor excursii obligatorii cu școala pentru elevii din toată țara. (Ah, mă scuzați, școlile în Romania se închid).
Pentru a face asta, muzeul trebuie imaginat astfel încât să devină o parte importantă a economiei locale, care la rândul ei trebuie să fie foarte diversă și suficient de elastică. Este îndeajuns însă să ne uităm la cum arată industria turistică și de consum cultural din București în care teoretic va trebui inserat noul muzeu, pentru a înțelege cum stăm: când ați fost exasperat/ă ultima dată pe Calea Victoriei sau la Muzeul de Artă sau pe Lipscani de hoarde de turiști dornice să nu lase nici un milimetru de oraș neexplorat? Mda. Mai mult, trebuie înțeles următorul paradox: pentru a fi un muzeu cu adevărat reprezentativ, e nevoie de o investiție inițială majoră. Poate nu 170 de milioane ca la Bilbao având în vedere trăsăturile foarte particulare ale acestuia, dar măcar vreo 50 de milioane cât a fost prețul New Museum din New York (care chiar în această lună are o expoziție, foarte slabă de altfel, despre nostalgia față de comunism) -un muzeu considerat mic dar tocmai de aceea capabil să genereze competiție serioasă unor muzee conascrate.
N-ar fi exclus să vedem asemenea sume vehiculate și în cazul muzeului de la București. Oricum, ar fi un mizilic comparativ cu construcția unui stadion de câteva sute de milioane de euro într-un oraș fără o echipă în Champions League și fără absolut nici un plan de recuperare a investiției gigant făcute din bani publici. Ceea ce vreau să sugerez însă este că muzeul comunismului de la București (precum Casa Terorii de la Budapesta), deși informat de o logică muzeală globală nu va putea fi de fapt decât o formă locală de expunere a puterii. Mai precis, acest tip de muzeu nu va putea juca decât un singur rol, anume acela de pedagogie socială, un rol de altfel deja asumat explicit de inițiatori. Cu o mare diferență însă. Tipul de pedagogie presupus de acest muzeu nu este altceva decât procesul de învățare flexibil, caracteristic forței de muncă flexibile din neoliberalism. Indivizii care vizitează muzeul vor fi practic încurajați să ia parte activă la propriul proces de învățare și formare, să se documenteze și astfel să își treacă în propriul CV un alt skill: anti-comunismul. Mai mult, actul în sine de a merge la muzeul comunismului (în care acesta este condamnat, în care îi este subliniată violența și cruzimea) va exprima o condiție esențială a omului normal, cultivat, european: despărțirea totală de trecutul comunist precum și asumarea fără rest a ideilor de bază anti-comuniste. Astfel, anti-comunismul, departe de a fi o formă de cunoaștere istorică distinctă, va deveni de fapt o chestiune mai degrabă de bun gust, de life-style și de status, adică exact tipul de poziție ideologică acceptabilă într-o societate civilizată post-ideologică.
Acest lucru este deja un fapt curent, atât la București cât și în alte locuri, și poate fi testat printr-un experiment foarte simplu pe care eu l-am făcut de nenumărate ori. În timpul unei conversații, eventual într-un spațiu public cât mai aglomerat, încercați să spuneți toate monstruozitățile din lume (bancuri porcoase, păreri rasiste, misoginisme, soluții “reale” la problema romilor etc), iar apoi, brusc, declarați-vă simpatia pentru ideile comuniste și speranța pentru mai buna lor implementare în viitor. Abia acesta va fi momentul terminus în care vi se va aplica eticheta de necivilizat, de bădăran, de om prizonier al trecutului, incapabil să înțeleagă lumea în care trăim și insensibil la suferințele celor care au trecut cu adevărat prin regimul comunist (aici va fi și punctul culminant în care mai toți preopinenții vor povesti despre un unchi sau un bunic care a avut de suferit de pe urma comunismului și/sau a fost dizident). Astfel, în ciuda sondajelor citate cu panică de către IICCMER la intervale regulate de timp, situația stă de fapt pe dos: pentru o anumită clasă, sau pentru un anumit segment de clasă, muzeul comunismului ar reprezenta astăzi atât o necesară legitimare ideologică, cât mai ales o adevărată formă productivă și distinctivă de petrecere a timpului liber– pe calea regală deschisă de filmele românești din ultimul val dar si de anumite expoziții artistice, precum Ciuma de la Muzeul Taranului Român.
Desigur însă că o asemenea instituție ar consfinți totodată și decesul anti-comunismului local, resuscitat din 2004 încoace în urma unei alianțe de clasă neortodoxe dintre foștii nomenclaturiști, foștii deținuți politici și așa zișii dizidenți. Asta deoarece din punct de vedere cu adevărat anti-comunist orice formă de instituționalizare, în afara probabil a unui memorial al victimelor, nu poate reprezenta decât o abdicare de la principiile de bază anti-comuniste și o inerentă umanizare a dușmanului. Ce altceva reprezintă un muzeu dacă nu exact semnul depășirii unei traume istorice și posibilitatea discursivizării acesteia. Dar își poate imagina cineva în mod serios o expoziție a nazismului făcută de către evrei, chiar dacă dintr-un unghi de vedere care condamnă fără echivoc acest regim? Astfel, având în vedere apetența pentru muzeu a multora dintre anti-comuniștii locali, nu trebuie pus în chestiune doar sinecurismul acestora, ci poate chiar autenticitatea anti-comunismul lor. Astfel, în ciuda pretențiilor inițiatorilor, muzeul comunismului ar fi mai degrabă o formă de uitare a trecutului decât una de aducere aminte; de uitare atât a contextului și adevărului istoric cât și, mai ales, a presupozițiilor și scopurilor anti-comuniste: găsirea și condamnarea vinovaților, lustrație, pocăință, etc. Muzeul comunismului nu este altceva decât muzeul anti-comunismului, adică recunoașterea explicită a faptului că această formă de raportare la trecut a fost istoric depășită. O dată cu muzeul comunismului, anti-comunismul își pierde total din radicalismul mesianic inițial (de anii 90) și rămâne doar o formă culturală soft, numai bună de consumat într-o economie neoliberală și societate neoconservatoare[4].
Asemenea pericole muzeale nu sunt însă specifice doar anti-comuniștilor de profesie, ci par a reveni din ce în ce mai amenințător și la stânga. Riscul este desigur acela de a opune unui muzeu al comunismului anti-comunist, un muzeu alternativ, făcut cu înțelegere și simpatie și atent la detalii și nuanțe[5]. Practic, Germania ultimilor două decenii a fost scena în care s-a desfășurat cel mai limpede acestă competiție pentru memorie (dar nu doar acolo): pe de o parte varianta oficială triumfătoare capitalistă vest germană, iar în contrapartidă ostalgicii, acei colecționari de obiecte și practici socialiste decontextualizate, folosite ca ready-made-uri și investite cu funcții magice de rezistență la și subversiune a culturii oficiale –adică o formă supremă de fetișism al mărfii, cel mai bine exprimată de acțiunea filmului devenit apoi cult, Goodbye Lenin (de altfel produs de către un vest-german). De fiecare dată când vine vorba de muzeul comunismului nu mă pot abține să nu mă întreb cum ar arăta totuși un muzeu al capitalismului, visul normal al oricărui comunist. Și de fiecare dată îmi dau seama că ar fi precum o hartă a lui Borges, una mai mare decât teritoriul pe care vrea să-l cartografieze. Adică o absurditate. Prin urmare, acestor diverse fantasme muzeale le trebuie răspuns printr-o abordare profund istorică și critică, precum și prin acțiune politică directă. Pentru a nu uita comunismul, acesta trebuie reinventat și repetat.
[1]Vezi Andrei Pleșu http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/un-nou-prilej-gilceava-muzeul-comunismului ; Ion Vianu http://www.revista22.ro/pentru-un-muzeu-al-totalitarismului-10940.html
[2] Vezi și textul foarte bun al lui Igor Mocanu http://www.criticatac.ro/9757/muzeul-comunismului-%E2%80%93-de-la-investigare-la-reenactment-porno/
[3] Vezi Beatriz Plaza, On Some Challenges and Conditions for the Guggenheim Museum to be an Effective Economic Re-Activator. 2008. International Journal of Urban and Regional Research. Volume 32,2. și Saloni Mathur, Museums and Globalization. Social Thought and Commentary.
[4] Această opoziție a ieșit cel mai bine la iveală o dată cu venirea în țară a Hertei Muller. Confruntați cu anti-comunismul radical al acesteia, anti-comuniștii locali au devenit campionii nuanțărilor și contextualizărilor, acuzând-o pe acesta de supra-politizarea și ideologizarea discuției. Altfel, în spațiul local momentul de afirmare a anti-comunismului hipster îmi pare a fi apariția trilogiei Explorări în comunismul românesc la editura Polirom http://www.polirom.ro/catalog/carte/explorari-in-comunismul-romanesc-volumul-al-ii-le-2037/
[5]De aceea trebuie salutat demersul CriticAtac de a deschide cititorilor, în mod democratic, posibilitatea de a-și exprima propria viziune asupra trecutului prin diferite artefacte, oferind astfel ocazia articulării unor multiple experiențe si istorii personale.
Excelent!
Anticomunismul dambovitean: unica metoda ca orice corporat anal sa poata sa fie ocazional un hipster genital… un consumerism fin si desantat…
Felicitari!
“Altfel spus, aceste spații sunt de succes tocmai pentru ca reușesc să vândă propria lor negație: consum anti-consumerist, capitalism sălbatic drept anti-capitalism militant, o viață burgheză comodă și anostă drept aventură revoluționară, conformism artistic și ideologic drept artă avangardistă și angajată.
——————————–
Așadar, perspectiva suferinței pe care muzeul comunismului dorește să o exhibe în prin plan este și logică și necesară, și nu întâmplător punctul de referință pentru proiectul de la București este Casa Terorii din Budapesta –un adevărat theme park populat cu călăi, victime, unelte de tortură, lumânări și cruci, toate susținute însă de tehnologie de ultimă oră. Suferința, moartea, tragedia sunt astfel complet decontextualizate și livrate la pachet drept ultima marfă trendy pe piața de consum cultural-muzeală”
Fenomenul nu este limitat la un muzeu, fie el şi “al comunismului” (de fapt, muzeul torturilor din Viena, de sub Haus des Meeres, care a fost şi el model pentru unguri, e de o calitate proastă şi 100% kitsch, în loc să te sperie sau să îţi provoace greaţa faţă de mizerabilul Ev Mediu, abia te plictiseşte şi îţi face sete
).
Fenomenul este parte a vieţii moderne: odată ce problemele epocilor mai vechi se topesc în ceaţa trecutului, pălesc, dispar încet-încet din amintire, ceea ce ne rămâne este exact acel aspect de parc tematic, de Disneyland. E o mare diferenţă între omul silit să trăiască o viaţă întreagă în umbra războiului, a bolii, a perspectivei sărăciei care îl aşteaptă la cea mai mică greşeală în carieră, şi omul care vede totul pe marele sau micul ecran, neutru, detaşat, amuzat.
Mircea Cărtărescu, pe care filo-comuniştii îl urăsc tocmai pentru realismul (inspirat de realismul magic al sud-americanilor
) cu care a descris viaţa cotidiană în epoca răposatului Ceaşcă, a caracterizat în “Orbitor” (din perspectiva “povestitorului său”, mai tânăr ca el însuşi cu vreo 10 ani, astfel încât la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 ar fi fost un puşti) modul de viaţă al primei categorii, cu salariile de 3 parale, apartamentele mici şi urâte obţinute cu multe umilinţe şi rugăminţi, cu puricii care îl făceau să se plângă că “are urticarie” ca să ascundă existenţa lor. În zilele noastre, fiindcă salariile sunt altele, apartamentele au faianţă, gresie şi termopane, puricii au dispărut prin folosirea detergentului şi săpunului, noi o luăm în glumă, personajele lui ni se par uşor ridicole, ca ţăranii lui Zaharia Stancu sau băutorii de bere ai lui Caragiale.
Deceniile trecute au văzut o ruptură radicală cu trecutul în ceea ce privea modul de viaţă şi tot ceea ce îl înconjura pe un om obişnuit, fiindcă urâţenia trecutului, a Marii Crize, a războiului şi a mizeriei din 1945-1950 era proaspătă în memorie şi oamenii încercau să se dezbare de ea. Stilul arhitectonic şi designul industrial din anii ’50-’70 asta încercau, să creeze senzaţia unei lumi noi, a viitorului adus pe tavă, totul era măreţ, impresionant – de la Circul de Stat, Casa Scânteii şi Romexpo ale noastre până la maşinile muiate în crom şi cu cozi de rechin ale americanilor şi kitschul multicolor al parcurilor de distracţii, staţiunilor ieftine la mare, melaminei colorate omniprezente, costumelor albe şi frezelor afro ale anilor ’70, frigiderelor cromate şi mobilei din imitaţie de lemn. Faţă de poluarea anilor ’40-’50 (cu clădirile cenuşii, trenurile cu abur, autobuzele rablagite, casele cu WCul la capătul culoarului şi tavernele lor) “modernitatea” era venită direct din SFurile ieftine ale scriitoraşilor sovietici.
Au murit toate fiindcă nu prea mai e nevoie de ele. Omul modern are parte de “o viață burgheză comodă și anostă” indiferent care ar fi condiţia lui socială, de asta nu se mai luptă pentru supravieţuire, ci pentru grăuntele de lux pe care şi-l permite.
Ceasul Doxa era în era comunistă un lux inaccesibil obţinut prin contrabandă, acum oricine îl cumpără pe 200 USD din Unirea. Excursiile în ţări exotice sunt la îndemâna majorităţii angajaţilor moderni, au ajuns subiect de bancuri cu “excursia în Thailanda”. Ochelari de soare Ray-Ban (purtaţi cândva de generalii şi preşedinţii americani) are în prezent orice şoferaş de TIR. Nici cel mai mare baron comunist nu avea în anii ’70 Alfa Romeo, acum la orice colţ dai de o Alfa 159. Vânătoarea africană, distracţia lorzilor şi magnaţilor industriali, e acum la îndemâna oricărui funcţionăraş corporatist care poate strânge măcar 3000 USD, şi majoritatea pot.
Când ai scăpat de presiunea sărăciei, jegului comunist, TBCului, alcoolului prost şi a lui nea Secu’ care te pândeşte după colţ, ţi se schimbă şi atitudinea faţă de viaţă, devii mai detaşat, iei lucrurile mai în joacă.
Pentru moderni, atmosfera de “film noir” a costumelor în dungi, pălăriilor, lichiorului ieftin numit şi “adio, mamă”, pistoalelor şi Comisarului Moldovan e cool, dar, după cum aflăm din amintirile generaţiei bunicilor noştri, oamenii care au apucat să trăiască în acea vreme (şi să fie parte a claselor inferioare) o urau din tot sufletul.
~Nautilus
PS: De-a lungul ultimelor decenii, pentru majoritatea acelor oameni care şi-ar fi permis un avion pentru scopuri utilitare, acesta însemna o râşniţă de Cessna, AN-2, Wilga sau ZLIN. Exact din 2003 încoace, numărul de “very light jets” pilotabile de către un singur om şi care costă 500 000 – 3 000 000 USD a explodat, în ciuda creşterii preţului la petrol. În epoca modernă, “destul de bogat pentru a avea avion personal” înseamnă altceva decât acum 30, 20 sau chiar 10 ani.
~Nautilus
An 2 ar fi fost nitel cam prea mare, [rea greu prea scump ptr uhn aion “personal” Zlinu mai mergea. Da stii ca cam ce este “very light jets”?
Insa sa stii ca abeai acu unii apica sa afale ce este aia saracie ….
A da adio mama nu era lichior. Era orice bautura proasta , presupus falsificata care trebuia sa indeplineasca 2 conditii :sa fie ieftina si sa imbete iute. Se mai zicea te-am vazut printre morminte ori bonjur pamant
A da. Or fi fost Ray bean purtata si de unii gennerali si de vreo 3 presedinti insa trebe sa mia fi fost si altii sa ii poarte .. nu crezi ?
iar Cartarascu nu are probleme cu perceptia publica din cazua de Orbitor (in definitiv nici Basescu nu l-a citit …) si exces de realism ci ptr pupin###ul afisat. Oricum in anii 60 nu era obligaoriu sa ai purici .. si puteai da cu flit daca aveai. Ca si azi puricii se luau de la caini, pisici mai rar gaini.
Propun (si ofer) pro bono un termen, o familie: tismaniacal, tismanie (de la Tismaneanu: secta anticomunista endogen-radicala).
Propunerea ta are sens numai într-o singură împrejurare: atunci când eşti convins că “morala comunistă” e la fel de sfântă şi intangibilă precum Sfânta Împărtăşanie, şi a te opune ideilor comuniste în orice fel este o crimă de neiertat.
Aşa cum un oarecare politician foarte rânjit era convins că orice ar fi făcut regimurile socialiste şi comuniste, indiferent cât de condamnabile ar fi faptele lor, “nobilele idealuri” rămân nobile.
Cineva care se crede “neutru” şi “neîndoctrinat” ar avea o poziţie echidistantă faţă de comunişti şi anti-comunişti.
~Nautilus
Si nu e normal sa aiba o pozitie neutra?
nobilel idealuri raman .. ca de exemplu catolicismul ramane chit ca practicile sale … hm. Si raman fiindca nobilele idealuri nu sunt inventia comunismului…
Oricum termenu de tismanie nu ar face decat sa dubleze termenu de parvenit ipocirt comunist nesimtit urcat in copac
Idealurile ramin idealuri indiferent de cine le ponegreste. Asa au ramas cele crestine, cu toate ca, pa parcursul ultimilor 2 mii de ani au fost in mod sistematic umilite si incalcate. La fel si cele comuniste.
Felicitari! Dupa toate bilbiielile despre subiect, inclusiv pe aceasta platforma, apare in sfirsit un text foarte bun.
“Pentru a nu uita comunismul, acesta trebuie reinventat și repetat. ”
Foarte bine. Propun sa se inceapa cu perioada 1948-53 si, in consecinta, numitul Poenaru Florin sa fie arestat si judecat pentru formalism burghez, deviationism de dreapta, spionaj in favoarea imperialismului anglo-american si denigrarea statului socialist.
Urmand sa fie apoi internat la Pitesti, pentru reeducare in spirit comunist de catre cadul de nadejde al partidului, tovarasul Turcanu.
N-o fi Turcanu da o fi Turcan… şi sinistra lui soţie.
Dar afirmaţia e destul de aiuritoare în contextul ei şi ca ultim cuvânt al concluziilor. Nu se înţelege dacă e opţiunea autorului sau o reflectare ironică a mesajului anti-comuniştilor noştri: pentru a nu repeta comunismul este necesar să nu-l uităm. În al doilea sens e ok. Dacă rămânem la primul sens e o dovadă de tinerism.
@Florin Poenaru
“Prin urmare, acestor diverse fantasme muzeale le trebuie răspuns printr-o abordare profund istorică și critică, precum și prin acțiune politică directă. Pentru a nu uita comunismul, acesta trebuie reinventat și repetat. ”
O concluzie curajoasă şi tranşantă pe care o aplaud şi de care mă simt solidar.
Da, comunismul trebuie reinventat şi repetat deoarece menţinerea în viaţă a sistemului capitalist pune sub semnul întrebării însăşi existenţa civilizaţiei.
Ajuns la capătul existenţei sale istorice, incapabil să mai dezvolte forţele de producţie, prizonier al unor contradicţii interne auto-distructive, târându-se ciclic de la o criză la alta, sistemului capitalist mondial nu-i mai rămâne pentru a-şi lungii agonia decât calea războiului, a armelor.
Irak, Afganistan, Libia nu sunt decât etape ce conduc ineluctabil la un nou război inter-imperialist.
Muzeul comunismului nu are, în opinia mea, decât scopul perfid de a culpabiliza mişcarea comunistă în întregul său ca mişcare criminală şi scoaterea ei în afara legii. Cred că asta se urmăreşte, deoarece este clar pentru oricine că vin vremuri foarte grele, că masele nu mai pot fi prostite la nesfârşit cu anti-comunismul de salon sau de cafenea al aşa-zişilor boieri ai minţilor, că sunt posibile şi foarte probabile tulburări sociale ample, iar reprimarea acestora ar fi mult înlesnită în absenţa unei forţe comuniste coagulate.
500.000 de oameni la sarbatoarea l’Humanite, Indignados ocupind wall-street… ai zice ca lupu’ a luat-o razna…
3300 de cuvinte ca să spui că ești împotrivă. Dar ce pricep eu din această mult prea doctă dedoxificare a lumii e că mi-e greu să te citesc, să te urmăresc. Poate că sunt un prost. Este prostia ideologică, și dacă da, unde o putem asimila mai bine, în comunism, în capitalism, în toate formulele neo- și post-whatever ?
să vă rezum dihania de mai sus:
s-a scris masiv şi polemic în marginea problemei M(uzeului) C(omunist).
dar s-a scris mediocru (căci s-au demonstrat evidenţe), când nu prost (cu câteva excepţii…).
problema nu e: CINE să facă şi să gestioneze acest muzeu?
dar nu e nici: E nevoie de un muzeu al COMUNISMULUI?
întrebarea „tare” e: Avem nevoie de un MUZEU al comunismului?
răspuns: categoric NU.
argumente: logica muzealizării (a) măsluieşte trecutul (pestriţ), prin spaţializare reducţionistă; (b) mărfuieşte (iertaţi znamenia!) discreţionar, în folosul Capitalismului (un soi de hidră ubicuă); (c) manipulează (imaginarul civic şi privat); (d) nu rentează, dom’le!
nu e clar? muzeul e, de fapt, un fetiş păgubos ce voalează baroc adevăruri irespirabile şi usturătoare.
muzeul e (şi) METODA Puterii actuale de a camufla imposibilitatea confruntării (obiective, etice, emoţionale etc.) cu enigma comunismului românesc.
nu vă lăsaţi copiii la muzeu. nici adulţii naivi. e risc de luxaţii dextrogire. sufleteşti. parol!
Mulțumesc
Există `like` pe criticatac? Sau vreun alt gen de reificare corporatist?
You two, get a fuckin’ room!
on condition that Mr. Poenaru will direct our appalling intellectual intercourse…
“Pentru a nu uita comunismul, acesta trebuie reinventat și repetat. ”
uite ce-i, daca esti dornic asa de tare sa traiesti in comunism, de ce nu te duci in coreea de nord sa experimentezi? noi astia, care stim ce inseamna comunismul, te sprijinim din toata inima.
Poate pentru ca in Coreea de Nord nu e comunism?
Comunismul presupune absenta claselor, iar in Coreea de Nord este clar ca avem de-a face cu doua clase: conducatorii si condusii.
Comunismul presupune proprietate comuna iar in Coreea de Nord proprietatea este de stat iar statul acolo nu este inteles ca suma cetatenilor ci ca aparat de stat.
Asadar Coreea de Nord este in opozitie fata de comunism desi se clameaza tranzitia catre comunism pasii facuti in aceasta directie nu prea se mai vad de la o vreme. E adevarat ca sint scuzati de contextul amenintarii iperpetuate de fiecare administratie de la Casa Alba.
Berenger e comic “noi astia, care stim ce inseamna comunismul”. Oare? unde a fost aşa ceva, că şi eu am trăit în România…
chiar n-am chef sa sa clatin posesia adevarului absolut. dar va rog, daca aveti de gand sa construiti comunismul, cautati-va alta planeta.
Berenger, nu e vorba de adevar absolut ci de minciuni. Te stiu (din comentariile de pe CA) om inteligent. Istoria nu se scrie cu sentimente ci sine ira et studio. Acest sine ira are un sens mai larg; nu doar ura trebuie exclusa ci orice urma de afectivitate iar studio inseamna ca e nevoie de date suficiente pentru a stabili adevarul istoric iar astazi nu toate datele sint disponibile insa pe baza textelor (conferinte, congrese, texte teoretice) se poate spune ca in Romania nu a existat comunism. Stiintific vorbind cei care folosesc acest termen pentru a desemna perioada 47-89 fac o eroare. Cunosc doar doua momente in istoria omenirii care au ajuns aproape de comunism asa cum este el reprezentat in textele celor ce l-au imaginat: 1. Comuna din Paris si 2. Spania in timpul razboiului civil pina la intrarea in scena a bolsevicilor acesta din urma find si cea mai buna lectie despre ceea ce ar putea fi in realitate comunismul.
“1. Comuna din Paris ”
Pentru o perspectiva asupra acesteia diferita de mainstream-ul ideologic socialist si comunist, v. Jean Sevillia, “Corectitudinea istorica”, cap. relevant.
“2. Spania in timpul razboiului civil pina la intrarea in scena a bolsevicilor acesta din urma find si cea mai buna lectie despre ceea ce ar putea fi in realitate comunismul.”
http://econfaculty.gmu.edu/bcaplan/spain.htm
Mihai Andreescu, da-ti-mi voie sa repet: Sine ira et studio.
Faceti referire la doi autori care nu sint istorici de profesie si care sint foarte suspectabili de pozitii partizane pe principii ideologice.
da, ma rog, crezi ce vrei, si cum vrei (vad mai jos ca oricum asta faci). ceea ce va rog eu e strict personal, n-are legatura cu adevarul istoric, cu interpretarea istoriei sau mai stiu cu ce: daca vreti sa construiti comunismul, incercati pe alta planeta
Apropo de alta planeta, se pare ca marii capitalisti fac un punct de decolare catre Cosmos ca sa fie primii turisti in spatiu iar cei ce construiesc comunismul sint pe Wall Street.
pai trebuie sa va grabiti, ca nenorocitii astia de capitalisti si de burgheji ezploatatori va fura si alte planete, dupa ce v-au furat terra
Facem lupta de clasa intergalactica
Mai tovarasi sa va fie rusine .. adica ati dormnit la lectiile de invatamant si nici bancuri politice nu ati invatat ?
Mai tovarasi numa prostii de dreapta din SUA si lacheii lor tismanizanti zic ca cum era comunism. Ntz tovarsi comunismu urma sa fie cand ar fi fost o singura clasa ,adica nici una cand tpt omu ar fi primit dupa necesitati (da nu dupa ratia calculata stiintific la armata ori pusccarie ) si ar fi muncit plin de vant ca munca ar fi fost o necesitate vitala. Si nu ar fi platit nici impozit ca statu* nu ar mai fi existat …. doar frtie modiala si bun simt
In rest a fost “socialism real” care de dupa 70 cica a devenit “dezvoltat”s au “multilateral dezvoltat” . Stiti ce ce dezvolatat ? Ca era etapa care urma sa duca in final la raiul comunist ( ce e aia ? Poa ia urmariti extrem de comunistu film Star Treck! Cred ca tov Nichita o-ar fi reprosat doar ca aia ziceau “sir”. Care? NS Hrusciov cum care?)
Daca vreti si cereti va zic si vreo 2 bancuri politice auzite inainte de 70 …
* deci RPDC este orice da nu “comunista” …. iar despre China tovarasi se pare ca tovarasii locai d e acolo s-au vandut capitalismului si steagu rosu le serveste sa acopere culoare dolarilor !!Fparte urat ar trebui anuntat tov Ejov ….
@ Cezar
“Mihai Andreescu, da-ti-mi voie sa repet: Sine ira et studio.”
Da, dar se pare ca pt Dvs principiul se aplica unilateral: oricine nu este socialist sau comunist este automat “manios” si “partinitor” si nu merita nicio atentie.
“Faceti referire la doi autori care nu sint istorici de profesie si care sint foarte suspectabili de pozitii partizane pe principii ideologice.”
Pentru un admirator al anarhismului este foarte curios acest apel la autoritate: nu sunt istorici de profesie. Ceea ce este sau nu este un autor nu are nicio relevanta; important este daca scrierile lor sunt documentate si se bazeaza pe date si fapte reale si verificabile. De unde stiti ca nu este asa, daca nici macar n-ati catadicsit sa-i cititi?
Cat despre partizanatul ideologic, e o gluma, nu-i asa? Ce altceva decat tocmai cel mai feroce partizanat ideologic denota pozitia mainstream a stangii fata de Comuna din Paris sau de Spania Republicana?
Dvs sunteti adept hotarat al libertatii si discutiilor “sine ira et studio”, dar numai pentru cei deja convinsi ca detin adevarul absolut si, mai mult, numai in raport cu adevarul Dvs. Toti cei care pun sub semnul intrebarii dogmele ortodoxiei la care se intampla sa aderati , oricat de documentat si obiectiv ar face-o, sunt automat suspecti si partizani si descalificati de la discutie, spre deosebire de autorii care va dau dreptate si care, nu-i asa?, sunt monumente de onestitate intelectuala si scrupulozitate istorica. Imi pare rau sa v-o spun, dar Dvs ilustrati perfect unul dintre cele mai repugnante aspecte ale absolutismului: “cand vorbesti cu mine, sa taci din gura!”.
“Da, dar se pare ca pt Dvs principiul se aplica unilateral: oricine nu este socialist sau comunist este automat “manios” si “partinitor” si nu merita nicio atentie”
Imi atribuiti idei pe care nu le sustin.
“Pentru un admirator al anarhismului este foarte curios acest apel la autoritate”
Problema autoritatii la anarhisti este mai complicata. Putem avea acesta discutie insa nu despre asta discutam acum.
“important este daca scrierile lor sunt documentate si se bazeaza pe date si fapte reale si verificabile” Sint convins ca scrierile lor se bazeaza pe date si fapte reale. Problema este care sint datele care sint puse sub reflector si care sint datele puse in umbra. Aici am o problema pentru ca se poate denatura usor iar un adevar istoric tragic poate fi transformat intr-o parte de adevar generatoare de tragism ulterior. Nu ma intelegeti gresit, e bine sa existe mai multe perspective pentru ca adevarul istoric se poate intregi in acest fel insa prudenta e necesara.
“Cat despre partizanatul ideologic, e o gluma, nu-i asa? Ce altceva decat tocmai cel mai feroce partizanat ideologic denota pozitia mainstream a stangii fata de Comuna din Paris sau de Spania Republicana?”
Imi cer scuze dar nu am priceput intrebarile.
“Dvs sunteti adept hotarat al libertatii si discutiilor “sine ira et studio”, dar numai pentru cei deja convinsi ca detin adevarul absolut si, mai mult, numai in raport cu adevarul Dvs. Toti cei care pun sub semnul intrebarii dogmele ortodoxiei la care se intampla sa aderati , oricat de documentat si obiectiv ar face-o, sunt automat suspecti si partizani si descalificati de la discutie, spre deosebire de autorii care va dau dreptate si care, nu-i asa?, sunt monumente de onestitate intelectuala si scrupulozitate istorica. Imi pare rau sa v-o spun, dar Dvs ilustrati perfect unul dintre cele mai repugnante aspecte ale absolutismului: <>.”
Observ ca incheiati ciclic atribuindu-mi ginduri pe care nu le-am spus si pe care, cu onestitate va spun, nici nu le-am gindit. Ceea ce este insa un cam neclar pentru mine este cum pot fi si anarhist si absolutist in acelasi timp…
“Sint convins ca scrierile lor se bazeaza pe date si fapte reale. Problema este care sint datele care sint puse sub reflector si care sint datele puse in umbra. Aici am o problema pentru ca se poate denatura usor iar un adevar istoric tragic poate fi transformat intr-o parte de adevar generatoare de tragism ulterior. Nu ma intelegeti gresit, e bine sa existe mai multe perspective pentru ca adevarul istoric se poate intregi in acest fel insa prudenta e necesara.”
Subscriu, dar de ce nu aplicati aceasta exegeza prudenta si stangii? Dvs pareti convins de faptul ca Comuna din Paris si Spania Republicana au fost fenomene pozitive si care se cer emulate. De unde stiti asta, daca nu din carti scrise de autori favorabili (presupun fara teama de a gresi ca n-ati trait in niciuna din cele doua)? De ce prudenta este necesara in cazul scrierilor care le demistifica, in schimb cele care le glorifica sunt a priori obiective, sau cel putin mai demne de crezare?
“Ceea ce este insa un cam neclar pentru mine este cum pot fi si anarhist si absolutist in acelasi timp…”
Daca veti avea rabdarea sa cititi analiza prof. Caplan veti primi raspuns exact la aceasta nedumerire.
“Subscriu, dar de ce nu aplicati aceasta exegeza prudenta si stangii?”
O aplic si stingii. Doar nu credeti (sau poate credeti) ca eu as fi convins de faptul interpretarea faptelor istorice de catre stinga este de fapt Adevarul. Istoria, sau mai bine zis scrierea ei, asa cum stim cu totii sau cum ar trebui sa stim a fost de multe ori influentata sau chiar denaturata de interese moment. Un istoric competent si profesionist va arata mereu punctele slabe din teoria sa, insuficienta datelor etc. in loc sa se hazardeze in bazaconii. Ceilalti o fac si o fac din interes fie interes de stinga sau de dreapta.
“Dvs pareti convins de faptul ca Comuna din Paris si Spania Republicana au fost fenomene pozitive si care se cer emulate. ”
Comuna din Paris si Spania Republicana au aratat pe rind ca exista alternative. Evident au fost facute erori, s-au comis crime, injustitii dar multe din lucrurile de care beneficiem astazi si au originea in aceste evenimente. . E parerea mea bazata strict pe fapte.
“O aplic si stingii.”
Sincer, nu prea se vede. Toate interpretarile si interventiile Dvs sunt de stricta obedienta izquierdista (asta ca sa ne pastram in context).
” Doar nu credeti (sau poate credeti) ca eu as fi convins de faptul interpretarea faptelor istorice de catre stinga este de fapt Adevarul. Istoria, sau mai bine zis scrierea ei, asa cum stim cu totii sau cum ar trebui sa stim a fost de multe ori influentata sau chiar denaturata de interese moment. Un istoric competent si profesionist va arata mereu punctele slabe din teoria sa, insuficienta datelor etc. in loc sa se hazardeze in bazaconii. Ceilalti o fac si o fac din interes fie interes de stinga sau de dreapta.”
Asta suna foarte frumos si sunt de acord, dar si eu constat la randul meu un fapt, si anume ca ori de cate ori am sugerat aici cuiva de stanga niste surse diferite de cele cu care era obisnuit, reactia a fost una de respingere apriorica.
Unui alt preopinent – nomina odiosa! – i-am recomandat (la cererea sa, nota bene!) cateva lucrari clasice despre liberalism. Sugestia lecturarii lor a provocat un refuz tafnos si agresiv, adaugand astfel cecitatii voluntare mojicia.
Dvs – caruia va rog sa fiti convins ca nu va fac ocara de a va compara cu celalalt – procedati intr-o forma mult mai eleganta, dar fondul este acelasi: tot ceea ce nu se conformeaza viziunii Dvs, care ma simt nevoit sa repet este de stanga la modul ortodox, este suspect de partizanat ideologic.
Marturisesc ca mi-e greu sa inteleg ce anume va determina pe Dvs, oamenii de stanga (onoare exceptiilor!), sa adoptati o astfel de pozitie. In fond, ce vi se poate intampla in urma acestor lecturi? In cel mai bun caz, sa cadeti pe ganduri, sa vi se zdruncine niste prejudecati, sa vi se demonstreze falsitatea unor idei preconcepute si sa admiteti (fie si a contre coeur) ca adevarul poate fi – si chiar este – in alta parte decat acolo unde credeati Dvs; in cel mai rau caz, sa ramaneti total imun la, sau sa nu fiti convins de, argumentele autorului si sa iesiti din citirea cartii inca si mai intarit in convingerile Dvs. In ambele situatii, nu vad unde ar fi problema, doar daca nu puneti pasiunile ideologice mai presus de adevar, ceea ce imi place sa cred ca nu este cazul.
In acest sens va pot da un exemplu personal. Am fost ani de zile un libertarian convins, pur si dur, a l’Americaine. Dar cum una din pasiunile mele este filosofia politica, inevitabil am ajuns sa fac cunostinta cu carti si articole ale unor autori ne- sau chiar anti-libertarieni de cele mai diverse orientari. Initial le-am deschis cu intentia de a le cauta nod in papura si a le demonstra falsitatea argumentelor (un motiv nu tocmai laudabil de a le citi, recunosc – dar cel putin nu le-am respins aprioric). Ei bine, am avut surpriza sa constat ca, utilizand cifre, date si fapte istorice, economice, politice si sociale concrete si verificabile si facand apel la un modicum de logica si bun-simt, acei autori m-au adus, pas cu pas, in situatia de a recunoaste o evidenta pe care daca n-as fi fost orbit de pasiunea mea ideologica as fi putut-o vedea mai devreme: aceea ca libertarianismul este o utopie contrara naturii omului si experientei istorice acumulate de acesta si a carei realizare, pe langa ca nu este posibila, nu este nici macar de dorit (de altfel, caracteristici pe care le imparte punct cu punct cu comunismul).
“Comuna din Paris si Spania Republicana au aratat pe rind ca exista alternative. Evident au fost facute erori, s-au comis crime, injustitii dar multe din lucrurile de care beneficiem astazi si au originea in aceste evenimente. . E parerea mea bazata strict pe fapte.”
Indicati-mi, va rog, trei dintre lucrurile de care beneficiem astazi si care isi au originea in Comuna din Paris si trei care se trag de la cea de-a Doua Republica Spaniola, precum si faptele care sustin aceasta interpretare. Puteti chiar sa imi indicati carti sau articole in acest sens; spre deosebire de Dvs, sunt nerabdator sa le citesc, in cazul in care nu voi fi facut-o deja. Va multumesc anticipat si va asigur de intreaga mea consideratie ca partener de dialog civilizat.
“Sincer, nu prea se vede. Toate interpretarile si interventiile Dvs sunt de stricta obedienta izquierdista (asta ca sa ne pastram in context).”
Interventiile mele nu sint obediente. Rezonez cu stinga in foarte multe privinte. In citeva privinte rezonez cu stinga anarhista. E o chestiune de for interior. Puteti sa-mi spuneti utopic pentru ca nu ma deranjeaza “but i’m not the only one”.
“ori de cate ori am sugerat aici cuiva de stanga niste surse diferite de cele cu care era obisnuit, reactia a fost una de respingere apriorica. ”
Cind un consumator nu cumpara e vina vinzatorului
“Unui alt preopinent – nomina odiosa! – i-am recomandat (la cererea sa, nota bene!) cateva lucrari clasice despre liberalism. Sugestia lecturarii lor a provocat un refuz tafnos si agresiv, adaugand astfel cecitatii voluntare mojicia.”
Acelasi comentariu de mai sus se aplica.
“Dvs – caruia va rog sa fiti convins ca nu va fac ocara de a va compara cu celalalt – procedati intr-o forma mult mai eleganta, dar fondul este acelasi: tot ceea ce nu se conformeaza viziunii Dvs, care ma simt nevoit sa repet este de stanga la modul ortodox, este suspect de partizanat ideologic.”
Sa lamurim un lucru: politica e filosofie iar istoria e o stiinta. Faptul ca se influenteaza reciproc e una dar la final istoria trebuie sa ramana stiinta. Asa cum marul lui Newton nu cade decit pe pamint la fel si evenimentul istoric nu se intimpla decit o data. La fel cum descrierea caderii marului se face printr-o ecuatie la fel si descrierea evenimentului istoric trebuie facuta cu toate elementele ecuatiei sale. Deci cind vine vorba de probleme politice cum ar fi: monarhie sau republica voi spune mereu republica, sau democratie reprezentativa ori participativa voi spune mereu participativa. La istorie insa sa nu va asteptati la mine sa va citez din Marx, Lenin, Bakunin or Kropotkin pe proble de secol 19 caci nu o voi face. Nu zic ca opiniile lor nu ar fi importante dar din punct de vedere istoric au acceasi importanta cu interpretarile conservatoare ale evenimentelor.
“Marturisesc ca mi-e greu sa inteleg ce anume va determina pe Dvs, oamenii de stanga (onoare exceptiilor!), sa adoptati o astfel de pozitie. In fond, ce vi se poate intampla in urma acestor lecturi? In cel mai bun caz, sa cadeti pe ganduri, sa vi se zdruncine niste prejudecati, sa vi se demonstreze falsitatea unor idei preconcepute si sa admiteti (fie si a contre coeur) ca adevarul poate fi – si chiar este – in alta parte decat acolo unde credeati Dvs; in cel mai rau caz, sa ramaneti total imun la, sau sa nu fiti convins de, argumentele autorului si sa iesiti din citirea cartii inca si mai intarit in convingerile Dvs. In ambele situatii, nu vad unde ar fi problema, doar daca nu puneti pasiunile ideologice mai presus de adevar, ceea ce imi place sa cred ca nu este cazul.”
Deja ati inceput sa vindeti mai bine.
Mihai Andrescu
eu nu v-am cerut o lista de lecturi de[re liberalism .. se poate verifica … scripta manent!
Curioasa aceasta obsesie a vandabilitatii la un anarhist anti-capitalist…
Numai ca adevarul, domnul meu, nu e de vanzare si nu poate fi cumparat. Poate fi insa cautat, eventual si gasit.
“Indicati-mi, va rog, trei dintre lucrurile de care beneficiem astazi si care isi au originea in Comuna din Paris” :
- separarea bisericii de stat (cu mentiunea ca acest beneficiu in Ro e pe cale de disparitie) si eliminarea bisericii din scoala
- egalitatea intre sexe, salarii egale pentru munca egala (inca se mai lupta)
- nu in ultimul rind scolarizare gratuita
Spania Republicana
- autoguvernare prin democratie participativa
- emancipare sexuala
- managementul organizational de tip matrix
“Numai ca adevarul, domnul meu, nu e de vanzare si nu poate fi cumparat. Poate fi insa cautat, eventual si gasit.” Adevarul cu A nu exista decit prin credinta iar cind ai ajuns la capitolul asta te afli deja intr-o imensa pluralitate. Prin urmare tot ce poti face este sa-ti gasesti insula care sa corespunda Sinelui sau sa te inneci intr-un ocean de idei.
Sa sarim peste metafizici paguboase.
“Curioasa aceasta obsesie a vandabilitatii la un anarhist anti-capitalist…”
“Proletari din toate tarile, uniti-va!”
“Puteti chiar sa imi indicati carti sau articole in acest sens; spre deosebire de Dvs, sunt nerabdator sa le citesc, in cazul in care nu voi fi facut-o deja.”
Pentru Comuna din Paris va recomand The Paris Commune, 1871 a lui Robert Tombs. Pentru a doua republica spaniola nu cunosc din pacate nici un studiu comparabil cu cel al lui Tombs. Poate e prea devreme…
Multumesc pentru recomandare, voi incerca sa fac rost de ea.
PS. Am uitat ceea ce era mai important: Jean Sevillia a absolvit Literele la Sorbona iar Bryan Caplan este doctor in Economie al Universitatii Princeton. Dati-mi voie, cu tot respectul, sa cred ca credentialele acestor doi domni sunt cu mult peste cele ale mele si ale Dvs.
Credeti ce doriti…
Va multumesc pentru liberala favoare ce mi-o faceti.
PPS. Marx nu era nici istoric, nici economist de profesie si cu toate astea parerile lui despre istorie si economie sunt considerate inca si astazi drept litera de evanghelie de catre “o anumita parte a stangii”. Dar, repet, Dvs pareti a subscrie dictonului “Quod licet Jovi (adica stangii) non licet bovi (adica dreptei sau pur si simplu omului non-ideologic)”
A stabilit Marx adevarul istoric privitor la domnia lui Vercingetorix sau a influentat preturile la bursa din Amsterdam? Nu pricep care-i legatura…
Nici Iisus Christos nu era preot sau teolog profesionist, dar a creat cea mai importantă religie din istorie
Marx era de fapt o figură destul de ridicolă, prin multele sale defecte personale, un tip caraghios vorbind despre o revoluţie a clasei muncitoare imposibilă în timpul vieţii sale, un fel de SFist slab.
Exista însă o raţiune în spatele succesului său: faptul că lumea europeană, rusă şi americană de la mijlocul secolului 19 era o lume mizerabilă, din toate punctele de vedere, murdară, suprapopulată şi sărăcăcioasă, o lume mai rea decât o făceau să pară Dickens sau Jack London, fiindcă ei scriau pentru un public cu educaţia victoriană a ipocriziei şi nu îşi permiteau să arate ce era mai rău. În condiţiile de atunci şi în cele mai rele de atât care aveau să vină după câteva decenii în Primul Război Mondial, era foarte uşor să crezi într-o revoluţie care ar fi trebuit să îndrepte lucrurile şi să crezi că un filosof de mâna a doua era un fel de profet al noii ordini mondiale.
George Orwell -un tip mult mai puţin reţinut când avea tocul în mână- a explicat situaţia din “patria capitalismului primitiv” care era Imperiul Britanic al anilor 1900-1930, cu structura sa de clasă, cu joburile de 3 parale, cu conservatorismul claselor burgheze şi socialismul de cafenea al “entelectualilor distinşi”, colonialismul unor derbedei puşi pe îmbogăţire rapidă în India, mizeria claselor inferioare şi cu crizele care s-au ţinut lanţ de la 1917. Numai că el era prea realist, astfel încât socialiştii lui au preferat să-l îngroape rapid, fiindcă nu le plăcea ce auzeau de la el.
~Nautilus
“colonialismul unor derbedei puşi pe îmbogăţire rapidă în India”
De fapt în Birmania
…în Birmania îmbogăţirea era mai grea, omul nostru s-a întors de acolo la fel de sărac ca înainte
~Nautilus
Totusi care e legatura?
@ Cezar
Va multumesc pentru raspuns.
“Comuna din Paris
- separarea bisericii de stat (cu mentiunea ca acest beneficiu in Ro e pe cale de disparitie) si eliminarea bisericii din scoala”
Doua comentarii aici.
1. Separarea Bisericii de Stat a fost consacrata in SUA cu aproape 100 de ani inainte de infiintarea Comunei din Paris. Primul Amendament al Constitutiei Americane, adoptat in 1791, interzice Congresului sa legifereze infiintarea sau interzicerea liberei exercitari a vreunei religii – perfect rezonabil si acceptabil.
2. Sub formula aparent neutra a separatiei, Comuna a ascuns o realitate diferita si dura: lacasuri de cult confiscate, preoti si credinciosi persecutati si ucisi (cea mai ilustra victima fiind Monseniorul Darboy, arhiepiscopul de Paris) si o violare flagranta a unei intregi serii de drepturi si libertati:
- dreptul de proprietate, prin confiscarea bisericilor de la proprietarul lor legitim, Biserica Catolica;
- dreptul la libera asociere, prin conditionarea functionarii in continuare a bisericilor de acceptarea transformarii lor in cluburi politice in cursul serii;
- libertatea de constiinta, prin impiedicarea credinciosilor de a-si profesa religia in cazul in care nu se conformeaza dictatului guvernamental;
- dreptul la libertate si dreptul la un proces corect, prin arestarea abuziva, fara acuzatii clar formulate si fara mandat legal, si mentinerea in detentie arbitrara, fara proces, a unui mare numar de preoti, calugari si credinciosi;
- dreptul la viata, prin executarea, fara proces si fara sentinta judecatoreasca a unui mare numar de preoti, calugari si credinciosi.
Dvs numiti toate astea “separarea Bisericii de Stat”. Eu vad cu totul altceva: un razboi total declarat de Stat Bisericii, preoti si credinciosi deopotriva, adica agresiunea fatisa a Statului impotriva unei parti a cetatenilor sai – fata de care Dvs, ca anarhist, ar trebui sa fiti in primele randuri ale protestului. N-as vrea sa raman cu impresia ca Dvs considerati ca Statul e criminal doar daca se intampla sa nu fie condus de anarhisti si ca drepturile si libertatile civice nu sunt valabile pentru catolici (sau pentru crestini in general).
Cat despre faptul ca noi astazi “beneficiem” de asa ceva, va atrag atentia asupra faptului ca, lasand de-o parte Uniunea Sovietica si Spania Republicana (care au mers inca si mai departe pe calea persecutiilor si crimelor), nicio alta tara europeana nu a adoptat acest model de “separare”. Tratamentul aplicat religiei, preotilor si credinciosilor de catre comunarzi este o funesta exceptie, nicidecum regula.
“- egalitatea intre sexe, salarii egale pentru munca egala (inca se mai lupta)”
Daca va referiti la faptul ca, la munca egala, o femeie trebuie sa aiba un salariu egal cu cel al unui barbat, din cate stiu aceasta a fost o revendicare a Uniunii Femeilor, nu un decret oficial. Daca gresesc, va rog sa ma corectati.
“- nu in ultimul rind scolarizare gratuita”
Scolarizarea gratuita este finantata prin taxe si impozite, adica de fapt nu este gratuita deloc. Va rog, dezobisnuiti-va sa credeti ca exista pe lume servicii gratuite.
“Spania Republicana
- autoguvernare prin democratie participativa”
Existenta in Elvetia inca din 1847, cu extindere in 1890.
“- emancipare sexuala”
Nu mi-e deloc clar ce intelegeti prin asta. Va rog sa explicitati.
“- managementul organizational de tip matrix”
Din cate stiu, prima aplicatie de management care ar putea fi considerata de tip matrix a fost experimentata in 1947 de General Chemicals, iar prima organizatie care sa proiecteze si sa implementeze o structura manageriala matrix formala a fost NASA, in anii ’70. Imi este extrem de greu, daca nu chiar imposibil, sa fac legatura intre GC si NASA pe de-o parte si Spania Republicana pe de alta. Poate ma ajutati Dvs.
“1. Separarea Bisericii de Stat a fost consacrata in SUA cu aproape 100 de ani inainte de infiintarea Comunei din Paris. Primul Amendament al Constitutiei Americane, adoptat in 1791, interzice Congresului sa legifereze infiintarea sau interzicerea liberei exercitari a vreunei religii – perfect rezonabil si acceptabil.”
Libertatea de credinta e legata de Olanda inaintea SUA.
“2. Sub formula aparent neutra a separatiei, Comuna a ascuns o realitate diferita si dura: lacasuri de cult confiscate, preoti si credinciosi persecutati si ucisi (cea mai ilustra victima fiind Monseniorul Darboy, arhiepiscopul de Paris) si o violare flagranta a unei intregi serii de drepturi si libertati:”
Judecati cu ochii unui contemporan. Cu astfel de judecati Vlad Tepes a devenit vampir.
Propun sa luam o pauza de la credinte si viziuni politice.
“Daca va referiti la faptul ca, la munca egala, o femeie trebuie sa aiba un salariu egal cu cel al unui barbat, din cate stiu aceasta a fost o revendicare a Uniunii Femeilor, nu un decret oficial. Daca gresesc, va rog sa ma corectati.”
“Scolarizarea gratuita este finantata prin taxe si impozite, adica de fapt nu este gratuita deloc. Va rog, dezobisnuiti-va sa credeti ca exista pe lume servicii gratuite.”
) rezolva o mare parte din problema accesibilitatii.
Strict economic vorbind aveti dreptate pe plan social insa invatamintul “gratuit” (termen din vinzari
“Existenta in Elvetia inca din 1847, cu extindere in 1890.”
Corect. In Spania doar s-a radicalizat.
emancipare sexuala – popularizarea cunostiintelor stiintifice legate de sex si relatii sexuale prin punerea in umbra a viziunii religioase asupra sexului
managementul organizational de tip matrix – managementul unitatilor de productie prin implicarea tuturor partilor implicate in procesul tehnologic. Evident nu e vorba de un matrix formal…
Nu are rost sa intervin in necunostinta de cauza. Dar atat pot spune. Nu are rost sa ne ocupam de comunisti. Ei vor renunta la un moment dat cand vor vedea ca nimeni nu-i mai asculta.
“Propun sa luam o pauza de la credinte si viziuni politice.’
Aha, deci pus in fata unor fapte – fapte, nu viziuni – care nu va convin propuneti sa luam o pauza. Foarte bine, v-o acord, in speranta ca o veti folosi pentru a reflecta asupra lor.
Evenimentele nu se schimba ci doar comportamentul insa situatiile difera.
In fine, va mentineti o viziune asupra faptelor influentata de concepte politico-filosofice si spuneti asa:
“- dreptul de proprietate, prin confiscarea bisericilor de la proprietarul lor legitim, Biserica Catolica;
- dreptul la libera asociere, prin conditionarea functionarii in continuare a bisericilor de acceptarea transformarii lor in cluburi politice in cursul serii;
- libertatea de constiinta, prin impiedicarea credinciosilor de a-si profesa religia in cazul in care nu se conformeaza dictatului guvernamental;
- dreptul la libertate si dreptul la un proces corect, prin arestarea abuziva, fara acuzatii clar formulate si fara mandat legal, si mentinerea in detentie arbitrara, fara proces, a unui mare numar de preoti, calugari si credinciosi;
- dreptul la viata, prin executarea, fara proces si fara sentinta judecatoreasca a unui mare numar de preoti, calugari si credinciosi.”
Care explicatia dumneavoastra (nu va cer sa va puneti in paranteza sistemul de valori) asupra evenimentelor? Care au fost cauzele? De ce considerati actiunile comunarzilor ca fiind criminale?
Va intreb din pura curiozitate si va rog nu ma trimiteti la autori pentru ca ma intereseaza strict parerea lui Mihai Andreescu.
“Care explicatia dumneavoastra (nu va cer sa va puneti in paranteza sistemul de valori) asupra evenimentelor? Care au fost cauzele? ”
Intram aici intr-o discutie nesfarsita, in care sunt sigur ca punctele noastre de vedere sunt ireconciliabile. Pentru mine, cauza primordiala a raului revarsat in lume in ultimii doua sute de ani (inclusiv comunismul, nazismul si fascismul) este Revolutia Franceza, indeosebi faza ei terorista, cu credinta ei utopica dar fanatica ca lumea si natura umana pot fi schimbate prin accederea la putere absoluta a unei elite care, in mod miraculos, este exonerata de coruptia si metehnele omenesti ale majoritatii, care stie ea mai bine ce-i de facut pentru a “ferici norodul” si a carei inginerie sociala trebuie urmata si acceptata fara cracnire de catre oricine doreste sa-si pastreze viata si o relativa libertate. Comuna din Paris, in ciuda verbiajului anarhist si libertar, este o perfecta ilustrare a acestei mentalitati.
“De ce considerati actiunile comunarzilor ca fiind criminale?’
Preotii, calugarii si credinciosii ucisi de comunarzi au fost arestati fara a se fi formulat nicio acuzatie contra lor (de aceea mai corect ar fi sa spunem ca au fost “saltati”); au fost tinuti in detentie in mod abuziv, fara sa li se deschida proces; au fost ucisi prin impuscare sau linsare in absenta oricarei sentinte judecatoresti. Toti erau oameni care, desi probabil in sinea lor erau dusmani hotarati ai Comunei si ii doreau pieirea, nu miscasera un deget impotriva ei. Cum ati vrea Dvs sa consider aceste actiuni? Umanitare? Cum ati vrea Dvs sa numesc uciderea unor oameni care n-au alta vina decat ca exista? Justitie revolutionara? Imi pare rau, dar nu pot. Pentru mine crima este crima indiferent cine si in numele carei ideologii o comite. O sa-mi reprosati ca sunt un ” sentimental burghez”; fie, but I’m not the only one, ca sa va citez.
Acum permiteti-mi si mie sa va intreb: cum priviti Dvs, ca anarhist, agresiunea comisa de un Stat impotriva unei parti a cetatenilor sai?
Interesant punct de vedere. “credinta ei utopica dar fanatica ca lumea si natura umana pot fi schimbate prin accederea la putere absoluta a unei elite care, in mod miraculos, este exonerata de coruptia si metehnele omenesti ale majoritatii, care stie ea mai bine ce-i de facut pentru a “ferici norodul” si a carei inginerie sociala trebuie urmata si acceptata fara cracnire de catre oricine doreste sa-si pastreze viata si o relativa libertate” Nu vad nimic ireconciliabil aici.
“O sa-mi reprosati ca sunt un ” sentimental burghez”. Nu va reprosez nimic. Sint dispus la “favoruri liberale”
“Acum permiteti-mi si mie sa va intreb: cum priviti Dvs, ca anarhist, agresiunea comisa de un Stat impotriva unei parti a cetatenilor sai?”
Nu sint foarte convins ca mi se potriveste eticheta de anarhist dar asta e mai putin important. Ca sa raspund la intrebare, foarte anarhist: pentru mine nu exista stat in acceptiunea curenta a termenului, aparat de stat, reguli, legi etc prin urmare nu exista nici agresiunea statului asupra unei parti a cetatenilor. Exista agresiunea unor indivizi asupra altor indivizi (cu toate modalitatile de agresare mai mult sau mai putin complexe). Cauzele generale sint intotdeauna economice. Cele particulare se diversifica. Conflictele majore nu ezita sa foloseasca absurdul. Daca am considera aceste agresiuni o boala probabil am avea doua optiuni de tratament: sa tratam cauzele sau sa tratam efectele. Tratind cauza obtii vindecarea definitiva (evident daca ai tratamentul adecvat), tratind efectele nu faci decit sa ascunzi boala.
“Nu vad nimic ireconciliabil aici.”
Ma bucur sincer.
“pentru mine nu exista stat in acceptiunea curenta a termenului, aparat de stat, reguli, legi etc ”
Aici m-ati pierdut pe drum. Vreti sa spuneti ca toata liota de presedinti, ministri, parlamentari, functionari, militari, politisti, agenti fiscali, judecatori, procurori, in fine toata floarea cea vestita a Statului contemporan este compusa doar din fantome fara existenta reala? Sau ca cohortele de legi, regulamente, directive, ordonante etc prin care domnii sus-mentionati reglementeaza (sau mai bine zis, sufoca) viata sociala, economica, culturala si religioasa subordonandu-le total politicului – toate astea sunt niste iluzii optice?
Mie mi se pare, dimpotriva, ca sunt foarte reale si nu mai putin reale sunt efectele existentei lor asupra societatii.
“Vreti sa spuneti ca toata liota de presedinti, ministri, parlamentari, functionari, militari, politisti, agenti fiscali, judecatori, procurori, in fine toata floarea cea vestita a Statului contemporan este compusa doar din fantome fara existenta reala” Metaforic vorbind, da sint niste fantome. Toata “liota” exista pe baza unor enunturi performative, nu e nimic natural aici. Ieri spre exemplu a mai aparut un minister si un ministru. Cum? A zis Basescu-Boc: Sa mai fie un minister. Pe urma un tip, Orban a zis: “Jur sa fiu ministru bla bla”. Si de azi avem o noua realitate, un nou minister. E ceva natural aici? I-a mai crescut un cap lui Orban ca sa fie ministru, adica peste altii? Nu. Diferenta dintre Orban ministru (nu am nimic cu omul e doar un exemplu foarte recent) si Orban ne-ministru e de citeva vorbe adica nimic.
“Mie mi se pare, dimpotriva, ca sunt foarte reale si nu mai putin reale sunt efectele existentei lor asupra societatii.”
Nu sint reale in mod natural ci devin reale prin efecte asa cum spuneti dar asta se intimpla pentru ca ceilalti accepta. Probabil, principala cauza a acceptarii fiind frica.
Acum e mai clar. Dvs criticati mai degraba legitimitatea existentei lor decat existenta ca atare, lucru cu care sunt de acord. Aceeasi critica se poate aplica si democratiei. Auzim adesea ca partidului X i s-a incredintat un mandat popular. S-avem pardon: niciun parlamentar al respectivului partid nu poate indica, cu nume, prenume si adresa nici macar un singur alegator care sa-l fi votat; niciun alegator care pretinde ca a votat partidul X nu poate prezenta nici cea mai mica dovada in acest sens. Si atunci, unde e reprezentativitatea si mandatul? Alegerile “democratice” sunt o farsa prin care de fapt se legitimeaza partidocratia, cea mai rea forma de despotism pe care a cunoscut-o vreodata omenirea. Puterea de care dispun presedintii si prim-ministrii “democratic” alesi, si modul in care o intrebuinteaza, ii fac pe asa-zisii monarhi absoluti din trecut sa apara drept monumente de liberalism si toleranta.
Critic imaginarul colectiv cu consecinte reale. Iata un exemplu: un individ spune “jur sa fiu presedinte bla bla” in felul acesta oferindu-si puterea de a face alte enunturi performative cum ar fi “declar razboi tarii x” dupa care oamenii incep sa se omoare. Pornind de la imaginarul existent incerc sa gasesc un imaginar cu consecinte diferite. Intrebarea fireasca e urmatoarea: daca pe baza actualului imaginar sint consecinte nedorite ce imaginar ar putea sa nu dea consecinte nedorite sau macar nu aceste consecinte ci consecinte mai putin grave?
Legat de regi si presedinti pot spune ca pentru mine legitimitatea lor este absolut egala. Regele spune ca are legitimitate prin nastere de multe ori transmisa pe linie ereditara de la divinitate (aceeasi poveste ca si cu ministrul, are un cap in plus? treaba cu divinitatea e verificabila?), presedintele spune ca are legitimitate printr-o alegere directa sau indirecta a poporului dar indivizii nu aleg persoana presedintelui ci ideea lor despre persoana presedintelui.
“Intrebarea fireasca e urmatoarea: daca pe baza actualului imaginar sint consecinte nedorite ce imaginar ar putea sa nu dea consecinte nedorite sau macar nu aceste consecinte ci consecinte mai putin grave? ”
Vedeti, aici gresiti Dvs: in loc sa cautati solutii in realitate, va cantonati intr-o competitie imaginara a imaginarurilor: oglinda, oglinjoara, care-i cel mai bun imaginar din tara?
Indiferent de imaginar, puterea ca atare va exista intotdeauna in orice societate umana; intotdeauna vor exista oameni care sa-si doreasca puterea, intotdeauna vor exista oameni care sa le faciliteze accesul la ea si intotdeauna vor exista oameni care se supuna, voluntar sau involuntar, celor care detin puterea. Credinta ca prin aranjamente politice sau inginerii sociale aceasta stare de fapt a naturii umane va putea fi eliminata e o utopie.
Simplul fapt in sine ca in societate relatiile de putere sunt implicite nu este neaparat ceva rau, ba chiar s-ar putea spune ca este o conditie sociala indispensabila. Nu cunosc nicio societate care sa fi produs civilizatie si cultura si sa nu fi avut o forma sau alta de guvernare.
Eu ca liberal – unul fara de partid si foarte critic la adresa a ceea ce se intelege astazi prin liberalism (y compris PDL si PNL) – nu sunt impotriva puterii in sine, pentru ca nu pot fi impotriva unui fapt natural; ci impotriva politizarii ei excesive (fie prin mono-partidocratie, ca in comunism, nazism sau fascism, fie prin pluri-partidocratie, ca in “democratie”) si extinderii ei ilegitime asupra intregii societati. Ma intereseaza mult mai putin “cine” conduce decat “cum” conduce.
“Vedeti, aici gresiti Dvs: in loc sa cautati solutii in realitate, va cantonati intr-o competitie imaginara a imaginarurilor: oglinda, oglinjoara, care-i cel mai bun imaginar din tara?”
Gresesc? E posibil. Dar cum de stiti cu siguranta acest lucru?
Sa caut solutii in realitate? In realitate ma descurc, acopar relativ bine efectele bolii dar nu ma pot preface ca ea nu exista.
Ma cantonez intr-o competitie imaginara? Foarte adevarat. Pe timpul meu, pe resursele mele si mai ales fara sa cer ceva de la cineva pentru asta.
In plus cine a spus ca o schimbare de imaginar va schimba natura umana? Va referiti la Omul Nou? Supra-Om? Aceste concepte nu tin de un nou imaginar ci de realitatea bazata pe actualul imaginar, realitatea in care pentru a fabrica acceptarea e nevoie tehnici de persuasiune, de acel imaginar ne-sustenabil care isi pacaleste subiectii deja captivi pentru a obtine foloase care de fapt se pot spulbera la o adevarata schimbare de imaginar.
“Simplul fapt in sine ca in societate relatiile de putere sunt implicite nu este neaparat ceva rau.” Deci puterea e rea numai cind oprima. Si daca oprima ce trebuie facut?
“Deci puterea e rea numai cind oprima. Si daca oprima ce trebuie facut?”
Folosesc limbajul Dvs: nu puterea oprima, ci unii dintre indivizii care o detin. Prin urmare, relatiile de putere din societate trebuie regandite astfel incat cei predispusi la folosirea puterii pentru oprimare sa nu ajunga sa o detina. Asta presupune a face detinerea puterii cat mai anevoioasa si mai inatractiva. Daca parlamentele n-ar avea puterea de a legifera orice, oricand, oriunde (inclusiv, sau mai ales, privilegii scandaloase pentru proprii membri) in numele unei fictiuni ideologice precum “suveranitatea populara”, daca guvernele n-ar avea puterea de a controla, supraveghea si taxa pe oricine, de la simplu cetatean la companie producatoare de automobile, cati dintre cei care le populeaza astazi ar mai fi interesati de ele?
“Prin urmare, relatiile de putere din societate trebuie regandite astfel incat cei predispusi la folosirea puterii pentru oprimare sa nu ajunga sa o detina.” Cum pot fi ei identificati?
“Daca parlamentele n-ar avea puterea de a legifera orice, oricand, oriunde (inclusiv, sau mai ales, privilegii scandaloase pentru proprii membri) in numele unei fictiuni ideologice precum “suveranitatea populara”, daca guvernele n-ar avea puterea de a controla, supraveghea si taxa pe oricine, de la simplu cetatean la companie producatoare de automobile, cati dintre cei care le populeaza astazi ar mai fi interesati de ele?” Ce ar face guvernele si parlamentele cu aceste limitari? Cu ce s-ar ocupa?
“Cum pot fi ei identificati?”
Nu e nevoie sa fie identificati. E suficient sa realizeze ei insisi ca puterea nu le-ar servi la nimic.
“Ce ar face guvernele si parlamentele cu aceste limitari? Cu ce s-ar ocupa?”
Sa inteleg ca Dvs, simpatizant anarhist, va pronuntati pentru puteri extinse ale parlamentelor si guvernelor?
Nu ma pronunt . Ma intreb la ce ar fi bun un parlament care nu poate legifera orice. Inteleg ca legifereaza mai putin dar nu inteleg cine legifereaza ceea ce parlamentul nu poate legifera.
“la ce ar fi bun un parlament care nu poate legifera orice.”
Daca un Parlament poate legifera orice, atunci el poate vota reinfiintarea sclaviei; poate vota ca membrii sai sa aiba privilegii uriase fata de restul societatii; poate vota interzicerea partidelor si propagandei anarhiste sub pedeapsa cu moartea; poate vota Legea Adunarilor Publice a lui Igas; poate vota un impozit pe flatulenta si altul pe ferestrele din termopan etc etc etc. Un Parlament care poate legifera orice este un dictator mai rau decat oricare altul, pentru ca ceilalti mai si mor (sau sunt ucisi) si in orice caz legitimitatea lor e contestabila din start; in timp ce Parlamentul omnipotent se prezinta ca “mandatar al poporului” si executor al “vointei populare” si este nelimitat in timp.
“nu inteleg cine legifereaza ceea ce parlamentul nu poate legifera.”
In primul rand, ratiunea si justitia: orice lege care le violeaza este nula si neavenita ab initio. In al doilea rand, Constitutia: ea trebuie sa prevada in mod expres limitele competentei legislative; in al treilea rand, dreptul cetatenilor de a se pronunta prin referendum asupra oricarei legi controversate (asa cum se practica in Elvetia); in al patrulea rand, sau poate cel mai important, vointa si curajul cetatenilor de a recurge la rezistenta civica impotriva oricarei legi abuzive si nedrepte.
Existenta parlamentelor federale este deasemenea o buna si necesara frana in calea omnipotentei Parlamentului central. Cu cat puterea, fie ea legislativa sau executiva, este mai descentralizata si mai localizata cu atat posibilitatile de a abuza de ea sunt mai reduse (evident, nu nule, asa ceva este imposibil).
Marturisesc ca sunt foarte surprins ca trebuie sa apar limitarea puterii Statului in fata unui simpatizant anarhist. Nu cunosc nici macar un singur teoretician al anarhismului care sa fi sustinut necesitatea existentei unor guverne si parlamente cu puteri extinse.
Eram pur si simplu curios sa stiu cum vedeti lucrurile si pot sa va spun ca din punctul meu de vedere sinteti pe o directie foarte buna. Apelul la un cadru constitutional si la democratie participativa mi se par esentiale. Mai mult din toata discutia de pina acum am sesizat la dvs o sustinere a ideei de schimbare a situatiei actuale ceea ce iarasi mi se pare imbucurator.
Sigur, raman diferente de viziune majore (in principal cele legate de politica economica) dar, repet, modificarea cadrului constitutional in vederea limitarii puterilor reprezentantilor si sporirea exercitarii puterii in mod direct de catre cetatenii statului sint lucruri absolut esentiale, conditio sine qua non, pentru orice stat civilizat in viitor.
Ma bucur sincer ca avem puncte comune si pot conchide ca, in fond, suntem de aceeasi parte a baricadei: pentru maximum de libertate compatibil cu binele comun si impotriva puterii excesive a Statului.
Daca doriti putem discuta si despre politica economice. Va expun, foarte succint si simplificator, pozitia mea. In calitate de liberal (non-ideologic si non-partinic: ma regasesc prea putin in ceea ce astazi trece sub numele de liberalism, iar pentru partidele liberale nu am decat repulsie – particularizare, de fapt, a repulsiei pe care o simt fata de orice partid, ba chiar fata de insasi ideea de partid) nu sunt un aparator dogmatic al capitalismului si pietei libere; nu cred in autonomia lor regulativa, adica nu cred ca pot functiona corect si in mod benefic pentru societate in absenta unor factori regulatori: morali, sociali si legali (a propos: in ciuda a ceea ce se vehiculeaza in mod curent, nici Adam Smith nu credea; dar multi il citeaza, putini il citesc
) mai mult, cred ca aceste doua notiuni nici macar nu sunt sinonime (cati capitalisti nu viseaza sa produca ieftin, sa vanda scump, sa-si elimine concurenta si sa obtina subventii de la Stat, adica tocmai sa desfiinteze piata libera? cati actori ai pietei libere n-au disparut atunci cand aceasta a incetat sa fie libera, adica atunci cand au aparut monopolurile si cartelurile marilor capitalisti, prin complicitatea interesata a Statelor?); cred insa ca, incadrate intr-o ordine morala, sociala si legala care sa le previna si sa le corecteze derapajele, capitalismul individual, proprietatea privata si piata libera definesc o economie cu mult superioara celor bazate pe proprietate si capitalism de stat, piata controlata si planificare. Pe de alta parte, nu resping ideea ca Statul sa ofere anumite servicii sociale celor care, din diverse motive, nu pot sa le obtina pe piata libera, cu conditia ca acest lucru sa nu insemne incurajarea cetatenilor de a deveni total si pe viata dependenti de Stat; sunt pentru “plasa de siguranta”, dar hotarat impotriva ideii ca Statul trebuie sa asigure bunastarea tuturor de la leagan pana la mormant.
Pentru ca ati pomenit binele comun, mi se pare o evidenta faptul ca din punct de vedere economic cea mai mare problema este distributia ne-uniforma si inegala a resurselor naturale. Acest lucru este un dat. Problema fiecarui individ este cum sa faca sa beneficieze de resursele de care are nevoie, cum sa faca astfel incit distributia naturala a resurselor sa se redistribuie in asa fel incit sa-i acopere si lui necesitatile. Amplificind subiectul individual observam ca la nivel de comunitate aceasta problema esentiala ramane neschimbata. Cred ca aici ar fi punctul de plecare pentru o noua discutie.
Diviziunea intra- si inter-nationala a muncii in cadrul schimburilor comerciale libere a rezolvat in mare parte aceasta problema in tarile care au aplicat-o. Aceasta este calea de urmat, evident cu toate corectiile si ajustarile necesare. Revenirea la autarhie si protectionism nu numai ca n-ar rezolva nimic, dar ar strica si tot ce s-a facut bun pana acum.
@Cezar, @ Mihai Andreescu
Ok dialogul vostru.
Dar cred ca statul este parghia elitelor conducatore.
“relatiile de putere din societate trebuie regandite astfel incat cei predispusi la folosirea puterii pentru oprimare sa nu ajunga sa o detina” = dar tocmai asta este statul. statul este puterea exercitata de clasa conducatoare. A anula puterea statului inseamna a suprima puterea clasei conducatoare. Clasa conducatoare vrea sa oprime, sa isi impuna interesele. Si mai are si puterea economica pentru asta.
Cauze materiale, obiective vor modifica oragizarea sociala. Nu cred ca e suficient sa propunem alternative. Sigur ca trebuie sa propunem si sa discutam. Dar sa nu uitam ca trebuie sa ne ajute si conditiile realitatii pentru a implementa propunerile.
Trebuie sa vedem si cauzele materiale, obiective ale puterii coercitive a statului.
‘Însă, astăzi, Estul post-comunist pare mai degrabă răvășit de rezultatul politicilor neoliberale implementate în ultimele două decenii decât de experiența directă a comunismului’
Intrebare: e frumos ca spuneti pare, asa mai e o portitza de dialog, dar, totusi, pe ce va bazati cand spuneti asta? am vazut destule analize care arata o legatura puternica si semnificativa intre regimurile comuniste (si autoritare in general) si diverse disfunctionalitati sociale si politice. poate ne puteti trimite la o analiza care arata cum au ‘ravasit’ politicile neoliberale (oare ce intelegeti exact prin asta?)?
va multumesc si astept cu mare interes un raspuns,
Aneliza
Indraznesc sa va sugerz un titlu : Rusia sub avalansa de Soljenitin.
Si o cestiuen mai particulara. Mama avea o prietenea la Odesa (dna de la Odesa fusese deportata in 41 , la 1000 km nord de Cercul Polar) . Poretena mamei i-a scris “cu ce am fost eu belstemata ca sa sufar cand ne-au ocupat sovietcii si sa sufar ptr ca a disparut URSS ?”
Ca disfunctiile existau.Insa au fost inzecite dupa …
pai literatura e imensa. luati cam tot ce s-a scris pe estul post-comunist in antropologie si gender studies (ca sa raman la 2 domenii pe care cred ca le stiu ceva mai bine) in ultimul deceniu si jumatate. de la clasici precum Verdery, Humphrey si Burawoy la noua generatie precum Yurchak sau Boyer. Si asta e mainstream. Nu vreau sa va trimit in obscuritati comuniste populate de artisti si filosofi. si in fond, trimiterile astea sunt poate gratuite. nu se vede deja cu ochiul liber si pe propria piele -daca imi permiteti asemena metafore biologice: privatizare, individualism, demantelarea si demonizarea statului, afaceri intre capitalisti si stat, etc, etc? cred ca si o lectura atenta a unui ziar face legatura extrem de aparenta.
Multumesc mult pentru raspuns. am sa incerc sa arunc o privire pe lecturile sugerate. daca insa invocati experienta personala, imi permit sa va citez si sa va adresez o noua intrebare (nu de alta dar tare ma tem de unele confuzii):
‘nu se vede deja cu ochiul liber si pe propria piele -daca imi permiteti asemena metafore biologice: privatizare, individualism, demantelarea si demonizarea statului, afaceri intre capitalisti si stat, etc, etc? cred ca si o lectura atenta a unui ziar face legatura extrem de aparenta.’
Privatizare: e ceva gresit asa in corpore cu asta?
Individualism: aici e greu de spus pentru ca multi sociologi si specialisti din stiintele politice vorbesc despre atomizarea societatii in timpul comunismului (Marc Morje Howard e primul care imi vine in minte, dar se poate da o lista mai lunga). sigur, a nu se uita ca e greu de zis daca e exact comunismul care a dus la asta sau ceva ce caracteriza spatiul social al acestor tari si inainte de ’45, de exemplu.
Si inca o intrebare legata de individualism: pana la urma e un mod de a te defini ca individ si a-ti ‘negocia’ legatura cu societatea, nu? care sunt alternativele pe care le aveti in minte? comunitarianismul de exemplu? sau altceva?
restul experientelor enumerate, nu sunt convinsa ca se datoreaza in mai mare masura unor politici neoliberale cat unor mosteniri ale ‘sultanismului’ dominant pentru cel putin 40 de ani in societatea romaneasca.
o ultima intrebare: stiu ca a critica nu inseamna neaparat a propune ceva in loc. sunt insa curioasa – dar inteleg daca nu doriti sa raspundeti – ce model economic vi s-ar fi parut adecvata pentru Romania post -’89?
multmesc mult!
Aneliza
@aneliza: din pacate intrebarile sunt prea vaste pentru un raspuns concludent aici.
nu e nimic gresit in corpore cu “termenul” privatizare. din punct de vedere marxist sunt gata sa discut oricand distinctia dintre proprietate privata si proprietate privata capitalista – preferand-o pe a doua primeia. insa ceva imi spune ca va referiti la altceva.
individualismul e diferit de atomizare, ultimul un termen cu potential explicativ destul de limitat dupa mine. cred ca “comunismul” dinre anii 45-89 a creat intradevar foarte mult individualism in romania. tocmai pentru ca nu era comunism ci capitalism de stat (adica modul in care era organizata economia, etc).
sultanismul imi pare un termen introdus de tismaneanu. nu am cum sa fiu de acord, tocmai pentru ca nu explica nimic. nu are nici un sens.
cel mai probabil singurul model economic posibil pentru romania dupa 89 este chiar cel pe care l-a avut: o evolutie mai mult sau mai putin graduala spre neoliberalism dur. de ce? pentru ca romania nu e singura tara pe lume, economia nationala nu functioneaza izolat, etc. intr-un context global neoliberal (economic si ideologic), cu economia la pamant in 89 datorita modului in care ea era organizata in socialismul de stat (deci fara mare marja de negociere si manevra) nu prea se putea face altceva. Regimul Iliescu, din prima perioada, a incercat crearea unor capitalisti locali pana la venirea capitalismului global. A reusit. dar pe cei mai multi dintre noi asta nu ne incalzeste cu nimic. Intr-o varianta ideala, revolutia ar fi trebuit sa duca la presiune democratica si organizare sociala a muncii. statul ar fi pastrat proprietatea asupra economiei, fara insa si centralizarea si desigur fara controlul cretin al paritdului (nici macar al acestuia, ci a doar unei maini de oameni). ca sa simplific f tare, un fel de bolivia sau venezuela de azi.
“economia la pamint in 89″
As spune ca acum e la pamint atunci era doar racita din lipsa investitiilor. Sa nu cadem in dictoane de tipul “industria e un morman de fier vechi”.
Privatizare: am preluat din lista dvs termenul. parea pus acolo cu o conotatie negativa sau era insirat printre relele capitalismului. nu sunt specialista in economie politica dar tragand cu ochiul ici colo vad ca privatizarea nu e neaparat rea. dar din nou, aveti dreptate, discutia ramane la un nivel foarte general si deci vag.
ceva de genul asta. adica atomizarea venea din frica si lispa generalizata de incredere. in schimb, e adevarat ca familia si alte grupuri mici aveau un rol extraordinar. si e adevarat ca se discuta despre revenirea acestui fenomen acum. dar rezulta de aici ca nu s-a schimbat nimic? sa inteleg ca ideea cu mentalitatile nu se ajusteaza peste noapte vi se pare suspecta?
individualismul: spuneti ca a fost facut posibil in comunism nu neaparat de cenzura aplicata tuturor domeniilor vietii sociale de catre Partid ci datorita ‘capitalismului de stat’. oare ce inseamna aceasta expresie? mie imi e mai la indemana sa inteleg ca atunci cand stiai ca de la o gluma poti ajunge la inchisoare urma natural ca te gandeai de 2 ori inainte sa inviti 10 oameni la o bere. invitai 1 hai 2
sultanismul: ok, de vreme ce exista idiosincrazii legate de Tismaneanu, Kitschelt poate furniza alternativa. Romania se incadreaza pt el la categoria comunism patrimonial. e definit ca fiind cel mai represiv tip de regim comunist, extrem de corupt (aici se suprapune si cu sultanismul) si in care puterea politica e concentrata in jurul unui leader sau a unui grup mic (Kitschelt et al. 1999).
refereitor la ultima parte: inteleg ca sunteti adeptul unui gradualism. din nou, nu sunt specialist in economie, dar am citit argumente multiple si ai celor care sustin shock therapy si a celor care sustin gradualismul. doar ca uneori cred ca unele solutii ar putea fi mai necesare si deci mai binevenite decat altele.
va multumesc pt raspunsuri,
Aneliza